Cubanezii iau viata a la legere. FOTO: ANDREI CRĂCIUN
Cubanezii iau viata a la legere. FOTO: ANDREI CRĂCIUN
Cubanezii iau viata a la legere. FOTO: ANDREI CRĂCIUN

Ziaristul-călător, ba chiar rătăcitor, căci eu sunt acela, a ajuns și în Cuba, de unde s-a întors și cu o listă a celor dispărute de la noi după prăbușirea Cortinei de Fier. La Havana, toate acestea încă sunt la locul lor. Atenție, urmează cuvinte de pe continentul celor ce trăiesc desculți!

Am fost în Cuba. Am întâlnit un taximetrist care fusese director de fabrică. Și-a dat demisia ca să nu fie ucis, fiindcă trebuia să facă restructurări și, asta e, de obicei în poziția asta ești omorât. „41 de ani comunist, și acum…”. Un fost campion olimpic de box a vrut să îmi vândă cocaină într-un parc. N-am cumpărat. Am stârnit poftele unui homosexual bătrân, care nu s-a potolit până când nu a fost amenințat, destul de explicit, cu moartea. Am locuit pe Lealtad, pe Animas, colț cu Virtudes, pe Espada, dar unde n-am stat!, o noapte la coana Sara și la fiică-sa, Ana, în Habana Vieja, ehe!
I-am dus ceva lui Capablanca, la mormânt, nu vreau să vă spun ce. Am fost la un pas să îmi vând pe 80 de dolari blugii. Am stat la cozi, am mers cu mașini Lada cum nu mai vazusem de 25 de ani, am jucat șotronul, am dansat salsa, deși nu știu să dansez salsa, mi-am făcut o fotografie cu un aparat de la 1900, am cântat imnul Cubei, l-am înjurat pe Fidel Castro în public, cu prietenul meu, Tomas, supranumit și “Necredinciosul”. Am cumpărat un “1984″ de la un anticariat. Am călătorit ilicit în provincii. Am băut rom cu miere până când m-am trezit, ca în Hangover, cu un tatuaj cu Che pe brațul drept. Mi s-a spus “Andrei El Rey”, ba chiar și “Nebunul Alb”. Aveam bani și cheltuiam. M-am întors. Acum vreau să plec la Cernobâl.

De la început: cozile. Sunt cozi la mâncare, la carne, în piețe, la ouă, cozi la casele de schimb, cozi în autogări. Cum se stă corect la coadă: se întreabă cine e ultima persoana și știi că ești după ea. E treaba ta unde stai până când îți vine rândul. Poți să și dansezi – e chiar recomandat. Da, în Cuba se dansează la coadă. Comunism tropical.

Cartela. Cubanezii îi spun  “libreta” și o detestă. De la zahăr la orez, totul se dă pe cartelă. Cubanezii au dreptul la un kilogram de cafea pe lună. Se aude că vor schimba, însă, acest sistem ajutător (nu exclusiv!) de distribuire a alimentelor.Sucurile de la dozator. Pentru cei născuți mai târziu: în România, înainte de Coca-Cola, se vindeau sucuri mizerabile, beam toți tone de TEC și, totuși, uite că nu muream. În Havana e atât de cald încât nu e intersecție mai importantă care să nu aibă dozatorul ei. E aprilie, dar e cald și pentru cubanezi, altfel nu ai auzi la fiecare zece minute !Ay, mami, que calor, que calor! Să vezi la vară!
Copiii care joacă fotbal în fața/spatele casei. Fiindcă sunt foarte puțini care au computer personal, și și mai puțini cei care pot accesa internetul, copiii cubanezi coboară în stradă și joacă fotbal. Nu știu să joace. Sunt toți unde e mingea. Urmăresc o partidă, la periferie. Vreau să îi fac o cronică, așa cum făceam pe vremuri, când eram cronicar sportiv. Uscatul cu tricou mov pare să fie creierul limpede de la centrul terenului, pare logic, ca un bisturiu, încearcă să taie pasele scurt, să verticalizeze, e la per tu cu tehnica, Mă uit până la neverosimilul scor de la 8-6, apoi mă îndepărtez, cu capul în pământ. Renunț. Găsesc aruncată pe jos o oglindă, un ciob de oglindă. Mă uit în el și o secundă mi se pare că în oglindă nu e nimeni. Havana e toată o poezie mizerabilistă. Văd un copil într-un cărucior care se uită și el la un alt meci. Tac, deși vreau să strig ceva. Nu știu ce să strig. Tac.
Fotbaliștii de ocazie nu au nimic în picioare, joacă desculți, cum se joacă în America Latină. Memoria începe să mă lase. Nu mai știu, ca pe vremuri, zeci de poezii. Abia dacă mai știu puțin Topârceanu și niste E.E. Cummings. Poate că e de la mojito, poate ca e de la cocktailul acesta de copilarie și desculti: îmi recit singur o strofă întreagă dintr-o poezie de Zaharia Stancu, “Amintiri, cele dintâi”: “Vântul mi-aruncă țărâna în ochi,/Câini costelivi îmi dădeau târcoale./Toți oamenii pe care-i vedeam/ Umblau cu picioarele goale.”. Copiii cubanezi joacă fotbal cu picioarele goale, dar și mai mult joacă baseball. E sportul la care sunt cei mai buni din lume. Nu știi de unde fac rost de bâte și de mingii, de mănuși și de șepci, dar fac. Probabil că numele Jose Canseco nu vă spune nimic, deși poate că ar trebui. A fost doar un exemplu. Dintre copiii aceștia murdari de pe străzile prost asfaltate unii ajung în Statele Unite ale Americii, devin legende, se îmbogățesc până la milioane, și întrețin visele celor de acasă.

Tu ce vrei să te faci când te faci mare?
 Asta e o întrebare universală, dar inutilă în Cuba. Băieții vor să se facă jucatori de baseball. Fetele vor să se facă doctorițe sau, hai, cele mai naïve, profesoare.  Cu toate acestea, multe, poate prea multe, ajung curve, relativ ieftine.

Prostituția cu turiștii străini, aproape pe gratis. 
E știut cazul: în anii întunecați, în ciuda avertismentelor date de autorități, româncele întrețineau contacte cu străinii, îndeobște pe litoral. Era relativ lesne să vii din Germania Democrată și să îți faci o amantă la Mamaia. Nu e patriotic să o spui, dar adevărul nu e întotdeauna confortabil. Se făcea sex pe săpunuri poloneze, pe ciorapi de damă mai rezistenți, care să nu ajungă la dictatura remaierii. Citiți memoriile turiștilor străini care au vizitat România în penultimul deceniu al secolului trecut! În Cuba, se vinde sex oriunde. Pe stradă, în parcuri, în discoteci. Un italian nesătul se fudulea cu o mamă și două fiice. Nordicii, mai ales, plătesc generos. Nu doar bărbații practică turismul sexual. Nu. E plin de femei din Occidentul decadent, trecute de cincizeci de ani, la brațetă cu tineri cubanezi, pe care îi plimbă pe la terase, îi îmbată, îi hrănesc, îi omenesc și apoi îi duc în camere de hotel unde le fac. Poți să le vezi pe Paseo del Prado trăgându-i pe bieții cubanezi de organe, ca și cum ar duce câini în lese.Pe Malecon, seara, sunt zeci de brațe tinere care vor să strângă. Te ademnesc, cum Circe pe Ulise, pe insula Aeaea. Nimfe, dar și nimfete, majoritatea minore, își unduiesc glasurile într-o spaniolă  decazută. Nu există turist să nu audă măcar o dată: “!Papi, ven aca!”, adică să te duci cu ele. E, totuși, greu să fii curva în Havana. Milițienii își cer dreptul, și dacă nu li se dă, e destul de ușor să ajungi doi-trei ani la închisoare. Cel mai adesea există câte un pește care “are grijă” să fie bine.
Curvele mai costisitoare, la 50-80 de dolari, așa, își fac rondul la Casa de la Musica. Chiar și acolo, însă, sunt milițieni deghizați (caraghios) în clienți, care le urmăresc pe vagaboande. De cele mai multe ori, însă, se retrag cu turiștii în noapte, pe străzi lăturalnice, până la case particulare care țin și de bordel, și acolo simulează orgasme. Se întâmplă să treci pe sub ferestre. Nemți bătrâni, pe jumătate impotenți, grohăie înspre ziuă, bitte!, bitte!, cubanezele de ciocolată le răspund cu “!Ay, papi, dame tu leche! !Si, papi, si!”. Deasupra lor se învârt, fără întrerupere, paletele ventilatoarelor care cad din tavan, ca îngerii izgoniți din rai, salvând palid câte ceva din vulgarizarea efectelor poetice. Pesemne că gândacii de bucătărie și-au părăsit deja, disperați, chiuvetele, bufetele și scaunele simple, din lemn, și se învârt, și ei, fără sens prin încăpere. Mulți prunci s-au zămislit așa, și tot așa multe boli ale Venerei au luat drumul Bătrânului Continent. Alteori îi auzi aievea pe sexagenarii perverși cerșind imperativ sex oral, comandând ca stăpâni indiscutabili ai cucilor (n.r. – bancnotele pe care le folosesc turiștii): “!Una mamada!”.

Uitatele batiste din cea mai proastă pânză. 
Diferența fundamentală dintre comunism și consumerism: cetățenii statelor comuniste se șterg la nas cu batiste din cea mai proastă pânză, pe care apoi le spală de mână. Mașinile de spălat sunt un lux. Ceilalți folosesc șervețele sterile care se aruncă neglijent. Comunismul e o ghenă în care ești obligat să trăiești, printre sloganuri, șabloane și idealuri neîmplinite. Consumerismul e o ghenă mai confortabilă, în care ești obișnuit să nu îți pese ce se întâmplă cu mucii tăi. Ești îndepărtat de tot ce e omenesc – toate sunt făcute ca să te protejeze, dar sfârșesc prin a te însingura.Mâncarea atinsă de mâini omenești, mâncarea cu gust. Mănânc, de ani de zile, pe fosta platformă industrială Pipera, cu corporatiștii, alimente fără niciun gust, bine împachetate, standardizate, verificate de ample comisii de specialitate, într-o impostură desăvârșită. Sunt, deci, o legumă. Ma întorc, la Havana, la mâncarea atinsă de mâini omenești, gătită acasă, din greu, ba chiar și cu o oarecare afecțiune, demult dispărute din minunata lume nouă.


Oameni care se strigă pe nume pe la ferestre. 
În Cuba, telefonia mobilă a explodat in ultimii ani, sub Raul Castro. E îngăduită, tinerii mai ales își iau celulare și vorbesc la ele, deși e foarte scump. Există, însă, o largă majoritate de oameni care se caută altfel – manual, daca vreți. Ai nevoie de cineva, o iei la pas prin oraș, ajungi în dreptul casei sale și începi să îl strigi, îi dai cu pietricele în geam. Va ieși, dacă va ieși, la fereastră, și te va invita sus, să beți un păharel de ceva, de rom probabil, și să fumați un trabuc ieftin, de doi pesos (n.r. – moneda rezervata cubanezilor, de 24 de ori mai ieftina decat un cuc). Comunismul ascunde în el o utopie, un romantism, e aici o lume care ar fi putut să existe dacă oamenii ar fi avut toate atributele pozitive care li se cer – dar nu le au. Comunismul ar fi putut funcționa dacă oamenii ar fi fost egali în dăruire, generoși, până la sacrificiul personal în interes colectiv. Evident că așa ceva nu există. Oamenii nu sunt așa. Sunt egoiști și lacomi și nu există Revoluție care să îi poată schimba. Dar viața în comunism păstrează intact ceva din visul acesta. Ceva.

Farfurioara cu dulceață și păhărelul cu apă rece. 
Se întreprind încă vizite la domiciliu, există prieteni de familie, care duminica își găsesc timp unii pentru ceilalți. Viata nu se irosește în trafic, nu. Și dacă intri în casa unei doamne mai în vârstă riști să fii servit, ca odinioara la noi, cu o farfurioară cu dulceață și un pahar cu apă rece, cu cuburi de gheață. Undeva pe aproape cu siguranță există și un mileu.

Câteva linguri de făină. În spaniolă, gospodina e “ama de casa”. E o expresie frumoasă. Femeile cubaneze știu să gospodarească din aproape nimic și își împrumută încă, la nevoie, câteva linguri de făină și nu numai. Puține se găsesc în Cuba, dar insula asta este, totuși, ca un magazin universal al harfelor, cu autoservire. Fiecare va găsi, până la urmă, ce caută.

Indigo-ul. Accesul la xerox este, la fel ca in Bucurestiul de acum trei decenii, un lux inaccesibil. Studenții își scriu cursurile de mână și inca folosesc indigo-ul.

Timpul liber. 
“Așa ne țin”. Amicul meu cubanez își strânge pumnul. Nu au libertate, știu. Aș vrea să îi spun că au, în schimb, enorm de mult timp liber, dar e în zadar. Nu m-ar înțelege: când vei avea libertate, nu vei mai avea timp liber. Chiar aș vrea să îi pot explica, dar adevărul e că nu, nu pot și nici nu trebuie să îi frâng aripile mari ale speranței. E tânăr. Îl văd peste un deceniu sau poate două, când va exista și un terț inclus între socialism și moarte, ca un avion care se izbește de sol. Deznădejdea. Nu pot să îi spun tot ce cred despre adevăr, dreptate și libertate. Nu pot să îi spun că în timpul vieții sale va ajunge să spună “Era și bine înainte”. Soarele îmi izbește craniul. Nu face sens: aș predica în pustiu.
Articol publicat și în FHM, în mai (sau iunie) 2013

4 COMENTARII

  1. Hei! Mormantul lui Capablanca… Este real, cum arata? Cand ma gandesc la acea Cuba, parca e vorba de o tara din poveste.
    Am vazut recent poza lui Garry la mormantul lui Fischer – auster, mic, nordic. Se potriveste de altfel cu partea a doua a vietii lui Bobby.

Dă-i un răspuns lui Iulian-Andrei Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here