Pentru că în acest an Radu Cosașu face nouăzeci de ani, dar nu doar din acest motiv am început să îl recitesc și să mă gândesc mult la ce înseamnă Radu Cosașu pentru mine.
Relația mea cu Radu Cosașu a început în primii ani de după Revoluție, când eu eram copil de școală primară și citeam gazetele pe care le cumpăra tatăl meu. De atunci, chiar de la început, Radu Cosașu a devenit cronicarul meu preferat și, cu timpul, a devenit și scriitorul meu cel mai iubit. Este omul de la care am învățat cel mai mult: citindu-l pe Radu Cosașu am știut cum vreau să îmi trăiesc viața – am vrut mereu să fiu ziarist de presă scrisă și încă mai vreau. Scriitorii săi preferați – Babel, Platonov, Hrabal și Fitzgerald și Malraux – au devenit și ai mei. Până și filmul său preferat, Hoții de biciclete, a devenit filmul meu preferat. M-am uitat la lume multă vreme cu ochii lui Radu Cosașu, până când mi-am dobândit o privire a mea și nu mi-ar ajunge toată viața să îi mulțumesc pentru cât de multe lucruri mi-a dăruit și cât m-a îmbogățit.
Eu cred că valoarea unui om stă în binele pe care reușește să îl aducă, fără să știe și uneori chiar fără să vrea, în viața celorlați. Iar Radu Cosașu a fost bun și frumos și adevărat în viața mea. Și cred că în viața multora. E un om foarte iubit. Și din înfrângerile și din greșelile sale a avut înțelepciunea să adune victorii. Apoi în ultimii zece ani, în cea mai bună, frumoasă și adevărată întâmplare din viața mea, îndrăznesc să cred că am devenit prieteni.
Radu Cosașu este important și pentru cinema-ul românesc, așa cum este și pentru literatura română. Nu mă gândesc acum la “Un film cu o fată fermecătoare”, căruia i-a scris scenariul acum o jumătate de secol. Mă gândesc tot la cărți. Cartea O viețuire cu Stan și Bran, de exemplu, ne-a învățat, pe mine și pe mulți alții, să iubim filmele de cinema, să iubim minutul 38 din Zboară cocorii sau Hiroshima, mon amour. Sunt filme minunate, dar Radu Cosașu le-a făcut mai mult decât atât. Radu Cosașu, cu generozitatea lui și cu deosebita sa discreție, ne-a făcut o educație cinematografică, așa cum ne-a făcut și o educație literară, ba chiar și una sentimentală. E un om luminos și mi-a schimbat de multe ori dispoziția sufltească.
Radu Cosașu e singurul om pe care îl cunosc care să fie concomitent inteligent și cult și generos și fermecător și modest. Știu că nu suferă maniheismul, dar chiar și așa o spun: Radu Cosașu e un om bun. E cadru de nădejde în Internaționala Oamenilor Buni de Planeta Pământ. Îmi pare rău că nu sunt obiectiv, dar nu am cum: îl iubesc pe Radu Cosașu.
Cu ce m-a ajutat Radu Cosașu? Nici nu pot să îmi închipui cine aș fi fost dacă nu l-aș fi întâlnit pe Radu Cosașu. Am învățat să nu fiu chiar maniheist și am învățat că totul este exagerare și simplificare, că totul este pe de o parte și pe de altă parte și că nimic nu este de mirare. Și am învățat să bag nuanțe. Și mi-a dat să-i citesc pe Edgar Lee Masters și Sei Shonagon, dați-vă seama. De la Radu Cosașu am învățat chiar și să iubesc orașul București. Încă nu am ajuns un naționalist bucureștean, dar trag nădejde că mai am timp să ajung.
În ultimii zece ani ne-am întâlnit de foarte multe ori și toate întâlnirile cu Radu Cosașu sunt memorabile. Nu am plecat niciodată acasă mai sărac de la o întâlnire cu Radu Cosașu. E un om care dăruiește mult și firesc. Întâmplările la care țin cel mai mult sunt telefoanele noastre. L-am sunat cândva de pe strada Trumpeldor din Tel Aviv, pe care o știam din cartea despre mătușile sale din Tel Aviv. A fost o întâmplare care ne-a emoționat pe amândoi. Ultima dată l-am sunat din cârciuma Tigrul de Aur din Praga, unde obișnuia să scrie Bohumil Hrabal. O altă întâmplare frumoasă este că i-am adus din Santiago de Chile un Don Quijote de alamă pe care îl ține pe masa din camera sa de zi. Mă bucur foarte mult că îl vede zilnic. Știu că nu are obiecții la Don Quijote, cum niciun om rezonabil nu are obiecții la Don Quijote. Radu Cosașu e, mai ales, un om rezonabil. Nu avem foarte mulți oameni rezonabili printre noi, e rar, și de aceea prețios.
