De ce e Europa altfel

Vestitorii sfârșitului civilizației noastre anunță: construcția europeană a rămas conturul de cretă cu care se trasează granițele unui cadavru. Locuim o utopie prăbușită – trebuie să ne întoarcem la națiuni, nu există alt drum înainte.

Cavalerii marelui progres obligatoriu replică: dimpotrivă, Europa, rezistând cutremurului marilor crize care recente, se primenește – schimbările acestea ne arată în toată splendoarea umanității noastre. Atentatele teroriste sunt o chestiune marginală și inevitabilă.

Pur și simplu câțiva dintre noi – statistic, puțini – vom muri în atentate teroriste, și nu se poate face prea mult în contra acestei realități. Și unii, și ceilalți privesc doar o față a monedei. 

Sunt pe un promontoriu din Golful Grignano, la Marea Adriatică. La cinci kilometri înspre nord-vest este orașul Trieste, deopotrivă port și poezie. Aici și-a scris opera de tinerețe, aici a gândit James Joyce romanul “Ulisse”.

Sunt în Castelul Miramare, înălțat dintr-un capriciu al lui Maximilian, fratele lui Franz Iosif, bătrânul împărat al Austro-Ungariei și tatăl lui Franz Ferdinand, Prințul moștenitor al Imperiului. Franz Ferdinand a fost ucis la Sarajevo, la 1914, de un student bosniac.  Cu acea crimă a început Primul Război Mondial.

Maximilian a ajuns Împăratul Mexicului și a fost ucis tot tânăr, în Interbelicul vieții sale – abia trecuse de treizeci de ani. Spre deosebire de fratele său (și pentru că nu avea un tron personal), Maximilian era un aventurier. Mi-l imaginez aici, în acest Golf, visând la corăbiile cu aurul lumii noi.

La Viena, fratele său a supraviețuit șaizeci și opt de ani în fruntea Imperiului. Mulți istorici sunt de părere că longevitatea lui Franz Iosif a schimbat secolul XX. Dacă Împăratul, atât de conservator, s-ar fi săvârșit la 1900 sau la 1905 sau la 1910, spun ei, vechea lume, atât de aristocratică și de nedreaptă, ar fi supraviețuit, s-ar fi salvat. Bineînțeles că nu au dreptate și că Imperiul acesta, cum și celelalte, tot ar fi apus. Dar, de aici, de la etajul întâi al Castelului Miramare, privind în ochi Adriatica, îți îngădui să te gândești câteva clipe la toate acestea: cum s-au năruit, totuși, aceste orbitoare dinastii?

Și s-a făcut 1989

Al Doilea Război Mondial e o consecință veche și nu peste mult vor dispărea și ultimii săi martori. El a schimbat – și mai brutal – continentul. Lumea de altădată era de-acum de nerecunoscut, peste Est cobora Cortina – urma o jumătate de secol de încercare ratată de modernizare (căci asta a fost în – esența  sa – comunismul, religie politică a fanaticilor, a exclușilor și a marilor naivi). Vestul și-a construit o fortăreață care a prosperat. Și s-a făcut 1989.

Iluziile Estului au fost repede mutilate de realitatea că nu dreptatea, ci profitul era esența capitalismului. Și Europa tot nu s-a scufundat. N-a decurs însă într-o Uniune naturală, suntem urmașii a secole de istorie diferită.

Dar Europa era încă o lume iudeo-creștină, cu Mediterana ca inimă. Când s-a încercat o Constituție, religia n-a îngăduit-o. Nu s-a putut lăsa – în scris – că Europa a fost întemeiată de creștini. Nu mai puțin adevărat, Europa este și opera iluminismului. Și – scandalos, nu-i așa? – Europa are și o moștenire comunistă, care nu a trecut și nici nu va trece. Iar vechile secole de bună-stare – cum pot fi ele înțelese în afara comerțului cu sclavi?

Libertatea cu pericole sau pacea cu sclavie?

Sunt în Liverpool acum, intru în Muzeul Internațional al Sclaviei și citesc aceste rânduri ale unui anonim, cu care sunt întâmpinați toți vizitatorii: prefer libertatea cu pericole, păcii cu sclavie. Plec altul. Săptămâni mai târziu, se întâmplă, ca o catastrofă deja uitată, Brexit-ul.

Călătoresc la Moscova și văd pretutindeni o furie  dorință de nemărginire, irațională, dublată de o acută dorință de a aparține anume acestui trib – rușii. Plec, ducând cu mine această certitudine: o Europă unită în contra Moscovei nu poate să reziste. Timpul prezent o confirmă. N-ați uitat: Brexit-ul. De asemenea, o Europă unită cu Moscova între granițele sale nu se poate imagina. Rușii au de îndurat această moștenire milenară incompatibilă cu Europa, astăzi și mai departe: autocrația. O vor îndura.

Am călătorit de sute de ori în ultimul deceniu pe acest continent în derivă. Am fost și în sudul extrem și aproape de Polul Nord, am traversat-o de la Est către Vest, am fost și în Gara Keleti din Budapesta, cu refugiații, și în acei monștri din oțel și din sticlă din Bruxelles și Strasbourg. Am vorbit cu președinți de țară și cu barmani și cu zidari și cu curve și cu comsiari. Am vrut să înțeleg dacă suntem toți orbi, într-un alt 1913. Nu e chiar așa.

De ce este Orientul Mijlociu o afacere internă a Europei?

Iar Europa nu e Europa pe care o recunoaștem din hărți, cu atât mai puțin Uniunea Europeană. Ea se întinde mult dincolo de aceste granițe. Războaiele din Orientul Mijlociu au devenit o afacere internă a Europei pentru că au fost o afacere internă a Europei încă de la Imperiul Roman. Toți acești oameni care nu încetează să curgă – chiar acum – înspre câmpiile Bavariei caută să atingă visul european pentru că, pierzându-și țările, pentru ei nici nu există un altul. Să fim de acord că nu se pot îndrepta nici către Statele Unite ale Americii, nici către China.

Iar Europa nu-și mai poate ridica ziduri la frontiere pentru că este singurul loc de pe pământ în care s-a aflat că, oricât ar câștiga astfel în securitate, ar pierde din libertatea de a crede, totuși, în umanism, dacă nu în umanitate. Supraviețuiește umanismul unei pușcării? Și ce va fi, atunci, Europa în cincizeci sau în o sută de ani? Periferia de lux a lumii arabe? Nu.

Zăpăcirea contemporanilor. Căutați, deci, banii

Fiecare epocă și-a zăpăcit contemporanii – cunoaștem aspectul încă de la Steinbeck, nobelizatul. Contemporanii se amăgesc: această ciocnire a civilizațiilor nu este un cataclism care va distruge civilizația europeană. Islamizarea nu este o garanție pentru subdezvoltare – asta e o enormitate care nu poate fi sprijinită de argumente. Uite, cea mai bogată țară din Orient, Qatar-ul, are un produs intern brut/per capita de trei ori mai mare decât Israelul, singura țară europeană din Orient.

Dar trăim epoca de aur a ipocriziei. Banii emirilor cumpără proprietăți nesfârșite, cluburi de fotbal și cluburi de noapte și porturi și cazinouri și companii aeriene. Este și epoca de aur a protejării capitalului, care are – pentru prima dată în istorie – mai multe drepturi decât omul. Urmează Cartea Drepturilor Capitalului, ca articol fundamental din noua Constituție nescrisă a lumii?

Lumea arabă a evoluat diferit și va continua să evolueze diferit. Când remarcați ocrotirea exagerată a sensibilităților musulmane trebuie să aveți în vedere bătrânul adevăr că nu sensibilitățile musulmanilor de rând sunt astfel ocrotite. Circuitele financiare explică, în definitiv, cel mai bine Europa de astăzi. Căutați, deci, banii.

Mai departe, există un univers sumbru în lumea arabă, dar el este departe de a fi unitar. Nu e adevăra că Islamul violent nu e contestat din interior, nu domnește secolul XV peste sute de milioane de oameni. Ne întoarcem la teoria raselor inferioare? Ne întoarcem la manipularea geneticii până pe peron, la Birkenau? Ne întoarcem la propaganda care transformă adversarul într-un sub-om?

Când nu a fost așa?

Declinul vârstei populației europene este, însă, limpede și el arată – la fel de bine – amurgul timpului nostru, așa cum îl cunoșteam. Pe de altă parte, muslumanii sunt parte a unei explozii demografice. Pur și simplu, Europa viitorului va fi a celor care vor trăi aici.

Europa a supraviețuit hoardelor și invaziilor tătare, a supraviețuit miilor de ani de războaie dintre triburile de pe continent, a dat marile descoperiri geografice, dar a dat și exploatarea fără milă a restului lumii, a exportat civilizație, a devenit un reper și s-a masacrat în secole de o barbarie atroce. Toate acestea sunt astăzi memorie. Nu mai suntem dispuși – istoric – să murim pentru interese înalte, de dincolo de noi, și asta e bine. Și nu din această cauză – din această slăbire a vigilenței războinice și a refuzării martiriului – ne vom sfârși.

Proiectul unei Europe unite are un deficit de democrație, așa e, există un clivaj semnificativ între elită și populațiile care plătesc costurile de zi ale unui fenomen fără precedent, așa e. Dar când nu a fost așa? Vârsta perfecțiunii e doar o melancolie fără obiect.

Această democrație imperfectă e tocmai ceea ce ne unește. Această democrație imperfectă, care ezită și care își pune întrebări, care caută soluții raționale și nu cedează sirenelor totalitarismelor, tocmai pentru că știm unde duce drumul acesta.

Iar acum, când noi dictatori și noi oameni politici fără măsură se ridică – din Turcia și până în Statele Unite ale Americii, Europa e chemată să arate, încă o dată, calea. Suntem, da, la o răscruce. Moderația este, desigur, demodată, dar când nu a fost așa?

Amurgul

Sunt, din nou, în Castelul Miramare, la care a râvnit și Hitler, la care a râvnit și Mussolini. Adriatica izbește stâncile, iar stâncile îi rezistă. Clipă de clipă, aceeași poveste. Cum s-au prăbușit vechile Imperii? E mai mult simplu decât pare: timpul lor trecuse, crescuseră, străluciseră și fuseseră monstruoase, totul în deplin acord cu natura umană dintotdeauna.

Iar Europa nu a murit odată cu ele,  Europa nu s-a sfârșit nici la Auschwitz și nu s-a sfârșit nici atunci când un mare spirit european ca Stefan Zweig s-a sinucis, în Brazilia, refuzând, pe bună dreptate, să mai creadă în om. Iar Europa, nu, nu se va sfârși nici cu generațiile noastre.

Nu trăim, firește, o luptă a binelui pur cu răul absolut, la mijloc sunt doar oamenii, așa cum au fost mereu, căutând să încarce cu un înțeles călătoria lor pe acest pietroi enorm care se învârte prin spațiu fără să știm nici de unde vine, nici unde se îndreaptă. Unele răspunsuri sunt tragice și greșite. Războiale viitorului nu au – în definitiv – de-a face cu religia, cât au avut și cele dinaintea lor. Sunt războaie de clasă, sunt războaie economice, e eterna luptă pentru mai multă putere, nu suntem primii care trăim timpuri interesante.

Iar civilizațiile, oricât de glorioase, obosesc, și asta e tot. Dar Europa va continua să existe. Cum?
Imperfectă și temătoare, gata să își apere valorile fără să își piardă tocmai aceste valori. Celălalt drum, încă posibil, e doar un ocol printr-un câmp cu lagăre. Am mai fost acolo.

S-a lăsat seara peste Golful Grignano. Cerul e înnebunitor în culorile sale. Mă gândesc ecleziastic: un amurg ca acesta, la fel ca acesta, a privit cândva și Maximilian. Și pentru el, totul a fost vânare de vânt.