Dictatorul și hamacul, de Daniel Pennac, e expresia unei imaginații luxuriante. Și, dacă veți fi puțin atenți, un roman cât o extraordinară poezie.
Ca orice cititor, prezint propriile tabieturi în legătură cu lecturile mele. De exemplu, înaintea oricărei călătorii – fie ea în Asia, Sud-America sau la noi, pe Bătrân – citesc un autor care mi-ar putea da unele indicii despre ce urmează, despre viitor.
Cu câteva zile înainte să plec în Amsterdam, am citit cartea cu același nume scrisă de Ian McEwan. A fost – firește – o păcăleală. Amsterdamul era palid acolo. Înainte de Dublin, m-am confruntat, desigur, cu James Joyce. Și tot așa.
Firește, metoda mea cunoaște avantaje – din cărți am ajuns să trăiesc în Santiago de Chile înainte să îl văd prima dată, într-un amurg. Și tot din cărți știam, fără greșeală, contururile cartierului Miraflores din Lima. Realitatea n-a făcut decât să-mi dea o oarecare dreptate.
Dar – ca orice exces – metoda are și un mare handicap. Am amânat unele lecturi sau le-am suspendat de-a dreptul, în fața evidenței că nu voi ajunge curând nici în Brazilia, nici în Peninsula Arabică.
Una dintre inocentele victime ale fixurilor mele a fost Daniel Pennac (scriitor francez născut în Maroc, autor multă vreme la modă, acum mai degrabă la zenit). Știam – vag – despre ce e vorba în Dictatorul și hamacul. Ce să mai, știam că e despre un dictator din Brazilia care își angajează o sosie pentru a putea pleca liniștit pe Riviera franceză, unde să se dedea desfrâului, orgiilor financiare și trupești. Știam și că sosia își angajează o altă sosie, într-un teribil circ de matrioști. Am amânat cartea, cu speranța că voi întreprinde, totuși, o călătorie în jungla amazoniană sau măcar la Rio de Janeiro. Am visat și eu, fără să fiu deloc tâlhar, pentru o vreme, palmierii lui Ostap Bender; apoi nu i-am mai visat. M-am consolat cu imposibilitatea Braziliei. Și am început să-l citesc pe Pennac. Am fost un dobitoc amânându-l!
Căci Brazilia este și aici – ca în atâtea și atâtea capodopere – doar un pretext. E o strictă întâmplare că dictatorul cu pricina vine de pe acest continent care este țara – cum spune orice clișeu – cafelei.
Cartea lui Pennac nu e despre asta. Specialiștii în opera penacciană spun că este despre fascinația puterii prin artă, fie că e vorba de cinema sau de literatură. Poate.
Ce știu sigur: am citit în Pennac unele dintre cele mai frumoase pagini – și despre literatură, și despre cinematograf. Povestea, pe scurt, chiar e așa: un dictator angajează o sosie, un bărbier (inițiat în tainele meseriei de un garibaldian ajuns – naiba știe cum – în interiorul Braziliei). Sosia se îndrăgostește, în urma unui fapt mai degrabă magic, de cinematograf și fuge în America pentru a fi mare, mare cât Chaplin! Ajunge – însă – sosia lui Rudolph Valentino, dacă mai știți cine a fost Rudolph Valentino.
Și sosia dictatorului, sosia lui Rudolph Valentino moare într-o sală de cinema, alcoolic și neascultat, în timpul proiecției Marelui dictator în care Charlie Chaplin face dintr-un alt bărbier sosia altui dictator… Moare într-o sală de cinema și o proiecționistă îi șterge lacrimile și îi închide ochii.
Iar Pennac scrie atunci unele dintre cele mai frumoase pagini scrise vreodată despre Charlot și filmul mut și oamenii săraci care se hrănesc din dansul pâinicilor visate de îngerul vagabond.
Și am mai citit în Pennac unele dintre cele mai frumoase pagini despre relația dintre un scriitor și personajele lui, despre laboratorul unde autorul lucrează cu amintirile, cu frânturile de adevăr, cu notele de lectură, cu umbrele, cu orele sale de odihnă, cu razele de soare, cu iubirile frânte.
Dacă nu ar fi fost acest romancier de succes, Pennac ar fi putut fi un extraordinar poet. Recitesc această concluzie și o găsesc greșită.
Reiau, deci: Pennac este, în tot dansul sosiilor, în toată demonstrația superputerilor sale textuale, un extraordinar poet.
Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 472 / 23. 02. 2015.
