Mă aflu în plină lectură a cărţii „Puterea şi gloria” de Graham Greene. Este grozavă – îmi administrez treizeci de pagini pe zi, nu mai mult, ca să-mi prelungesc bucuria.
Îmi este, cu fiecare cuvânt, tot mai clar că mă aflu în faţa uneia dintre conştiinţele fundamentale ale secolului XX. Graham Greene a trăit optzeci şi şapte de ani şi a scris enorm. Cu toate acestea, numele său nu figurează între cei înţelesi drept cu adevărat mari. Puţini înţeleg să îl pună în patrimoniul mondial al literaturii acolo unde s-ar cuveni. Pentru mine e în primii zece scriitori ai ultimilor o sută de ani. Dar câţi gândim aşa?
Graham Greene este unul dintre acele rare cazuri când forţa talentului său a lucrat în contra gloriei sale – atât antume, cât şi postume. El este recunoscut drept un romancier de forţă, dar cumva prea ludic, prea neserios, un nuvelist de cursă lungă, un dramaturg decent şi un redutabil autor de jurnale de călătorie. Dar nu mai mult. De ce?
Cred că în contra domnului Graham Greene a lucrat cinematografia. S-au făcut filme după cărţile sale – Omul nostru la Havana, Brighton Rock şi chiar Puterea şi gloria, etc.. Nu sunt filme proaste, nu sunt nici filme-cult. Puterea şi gloria a devenit – în cinema – The Fugitive, cu un Henry Fonda magnific. Era 1947 pe atunci. Graham Greene avea patruzeci şi trei de ani.
Şi mai e ceva: scriitorul acesta a scris multe volume poliţiste – divertismente, chiar el le-a numit aşa. Sunt, dacă mi se îngăduie, alături de Jorge Luis Borges, în contra celor care consideră secundară această mare literatură a lumii. Sunt gata să îl apăr pe Edgar Allan Poe la orice tribunal literar – căci există, prea des, şi aşa ceva. Nu mai puţin sunt gata să îl apăr pe Graham Greene, cu tot cu divertismentele lui. Această ştampilă – capitalismul, întocmai precum comunismul, trăieşte din ştampile – i-a orbit pe prea mulţi cu privire la valoarea excepţională a romanelor sale politice, dacă nu vă deranjează termenul.
Graham Greene a avut un ochi de reporter, ba chiar de spion. A ştiut să intre în inima lucrurilor, a ştiut să înţeleagă şi a ştiut să spună toate aceste poveşti pe care le-a înţeles atât de bine. Dar, cel mai important, a avut un filtru moral prin care a privit istoria cu care a fost contemporan. Un asemenea filtru moral ne lipseşte astăzi.
De la Graham Greene ne-au rămas multe vorbe cu care ne putem orna pereţii virtuali, precum şi pereţii locuinţelor personale, cei din realitate. Preferatele mele sunt aceste cuvinte: Natura umană nu funcţionează în alb şi negru, ci în gri şi negru. Perfect adevărat.
Revenind la Puterea şi gloria (carte republicată în acest an, după doisprezece ani, la Editura Polirom): recomand în regim de urgenţă acest roman în care un preot catolic, alcoolic, care nu şi-a respectat niciun jurământ, este urmărit de un Javert al lui, fiindcă Mexicul din acel timp, timpul Cămăşilor Roşii, trăia din teribile violenţe anticlericale.
Ce este acest preot? Este el un martir? Este el un laş? Este el un supravieţuitor? Este el o conştiinţă? Graham Greene ştie să pună întrebările care contează, întrebările care rămân.
Graham Greene scrie despre credinţă într-un registru deloc minor, dar nici grav, într-un registru umanist, profund umanist, care de asemenea astăzi ne lipseşte îngrozitor.
Scriind acest fraze, înţeleg, uite, până la urmă, curiosul caz al domnului Graham Greene. Nu este acolo unde ar trebui să fie în ierarhiile noastre de dependenţi de ierarhii fiindcă ne lipseşte încă unitatea de măsură a operelor sale încărcate de atâtea fraze esenţiale despre curaj şi despre iubire, despre vinovăţie şi despre responsabilitate, despre datorie.
Înţeleg: Graham Greene a scris despre tot ce astăzi ne lipseşte tuturor, deşi nu ne mai dăm seama de gravitatea acestor absenţe.
Articol publicat în Suplimentul de cultură, 2 aprilie 2016.
