Știu că nu veți agrea ceea ce urmează, și tocmai de aceea exact așa voi începe: vacanța mea de vară nu se termină, de fapt, niciodată.
Viața mea întreagă este – vai! – o vacanță, cum la fel de adevărat este că timpul muncii mele este tot timpul. Cu alte cuvinte, trăiesc într-o vacanță în care muncesc non-stop. Așa a fost să fie.
De dragul textualității, de dragul copilăriei, haideți să circumcidem, totuși, timpul. De la jumătatea lui iunie și până acum, la începutul acestei noi toamne, mi-am urmat pasiunea pe care am avut înțelepciunea să mi-o aleg și ca meserie și am călătorit din nou înspre cele patru zări.
Am ajuns la Timișoara și la Cluj-Napoca și de acolo înapoi la Timișoara, mi-am purtat spre cititori „Pălăria albastră și alte povestiri”, o carte de proză scurtă, dar adevărată.
Din Banat am plecat în Stockholm și din Stockholm în Karlstad și din Karlstad în Helsinki, într-o combinată nordică fără precedent, și din Helsinki tocmai în Țara Dornelor și din Țara Dornelor în Pălămida, pe lângă Bacău și mai departe tocmai la Budapesta, în gara Keleti, cu refugiații.
La ora la care scriu aceste rânduri îmi pregătesc, desigur, din nou, bagajele. Sunt un ziarist, sunt un vagabond, sunt întotdeauna într-un avion, într-un tren, într-un autovehicul, pe un vapor, sunt alături de clandestinii lumii, sunt alături de ei cu toată inima, îi urmez și îi scriu. Nu mă opresc, nu mă mai pot opri. Sunt un ziarist de presă scrisă, sunt un reporter, acesta este drumul meu.
Iar la ora la care veți citi aceste rânduri, doamnelor, domnișoarelor, eu voi fi – cel mai probabil – deja în Norvegia, căutând o nouă poveste cu oameni vii.
Merg prin lume și scriu ce văd. Am văzut: la Timișoara, un copil pe umerii tatălui său înălțându-se spre cer. Sub cer era o ploaie de umbrele. Copilul nu a ajuns până acolo, nu avea cum. Dar ridica mâinile, și toată poezia lumii era în mâinile acelea mici ridicate spre înalt.
Am văzut: la Stockholm locuiesc oameni care nu au nevoie să ridice mâinile, căci ar putea atinge cupola lumii doar cu creștetul. Sunt minion, a fost devastator. M-am întrebat ce soartă poate să aibă aici un bărbat de doar un metru și optzeci de centimetri. Îl declară pitic, îi conferă ajutor social, îl iau cu circul și îl plimbă prin toată Suedia? A fost groaznic.
Am văzut: la Karlstad, oamenii care stau în genunchi, cu capul plecat, întinzându-și căciula în care, din când în când, cineva, un om, aruncă un pumn de monezi. Am văzut cum trăiesc, în rulote, pe câmpurile de la marginea orașului. Karlstad înseamnă “Orașul Soarelui”. Iernile sunt blânde aici, altfel ei ar muri.
Am văzut: la Helsinki se vindeau căciuli de blană, ca și cum tocmai urma iadul alb. Abia începea luna august! Și ghiciți ce? Chiar urma iadul alb! Noaptea temperaturile coborau la nouă grade, foloseam aeroterma și tremuram, așteptând să treacă totul și să cobor în sud. Sudul, sudul și numai sudul, e acasă.
Am văzut: în Ciocănești, în Bucovina, într-o sală, deloc de concerte, o sală oarecare de clasă, un profesor învăța două fete să cânte la vioară și la nai. Am intrat și noi – ziariști de la București – peste ei, și fetele ne-au cântat și era în sunetele acelea o melancolie sfâșietoare, fără granițe. Poți – chiar și la Ciocănești – să-ți dai o palmă peste obraji, precum Caragiale, Nenea Iancu, patriarhul nostru, al celor care trăim din harfă și pentru harfă, precum Caragiale la simfoniile lui Beethoven, precum Caragiale în fața perfecțiunii.
Am văzut: în Pălămida, la el acasă, o lună mai târziu, am fixat camera pe un cerșetor din Karlstad, și, privind camera în inimă, cerșetorul din Karlstad a zis așa: „Aș vrea să îi mulțumesc, pe această cale, în primul rând lui Dumnezeu”.
Am văzut: în Budapesta, în gara Keleti, picioarele refugiaților care înaintează către Europa în ceea ce istoriile vor reține că a fost „Marele marș spre libertate din septembrie 2015”. Am văzut, tot în Budapesta, noaptea, grupuri de tineri dansând ca-n “La Grande Bellezza”, chiuind sub cerul liber, am audiat muzică de harpă, și m-am lăsat copleșit de zborul unor păsări mult deasupra Parlamentului. Nu știu ce păsări erau acele păsări. Cineva spunea că sunt pescăruși. Poate că și erau. Nu contează. Contează doar dansul lor, aproape, aproape, aproape, tot mai aproape de cer. Și era atât de frumos încât nu îți puteai dori – omenește – altceva. Dunărea curgea, cum curge Dunărea întotdeauna, începeau zile noi, în gara Keleti refugiații dormeau pe jos, așteptând zorile în care aveau să pornească, tot pe jos!, spre Țara Făgăduinței. Mi-ar fi plăcut să pot umbla prin visele lor, să trec dintr-un vis înspre următorul vis, să pot înțelege ce se întâmplă acum în istorie. Visele explică istoria. Urmau zorile, iar Berlinul era și el aproape, aproape, tot mai aproape de cer.
Am văzut: în Budapesta, în gara Keleti, un tren pe care era desenat un gard rupt de piepturile unor tineri. Se elogia anul 1989, se elogia căderea zidurilor, și era toată ironia lumii noastre acolo. Și în toată mizeria care este o gară în care zac refugiați, de nicăieri a venit o femeie frumoasă, foarte frumoasă, și un parfum scump o urma cuminte în trenă. L-am adulmecat flămând.
Articol publicat în revista Unica, octombrie 2015.
