CRONICĂ DE FILM Nimfomana. O incurabilă tristețe

Nu sunt printre specialiștii în opera de cinema a lui Lars von Trier – tot mai mulți, tot mai radicali. Nu mă constrânge nicio melancolie după “Dogville”, n-am niciun “Antichrist” de apărat. Neavând așteptări, am fost la volumul I din “Nimfomana”, stând înainte, foarte omenește, la coadă, să-mi plătesc biletul, cu o naivitate pe care deja am decontat-o.

Nu pot să pariez, asemenea altora înaintea mea, că von Trier râde de publicul său și de filmele de artă. E posibil să fie așa – totul să nu fie decât o splendidă șaradă, contemporanii regizorului să fi fost ademeniți în cinema cu o pornografie netemperată ca să se râdă de ei.

Filmul are, oricum, un umor bizar, dar, cu siguranță, umor. E amuzant când ți se perindă prin fața ochilor penisuri de dimensiuni foarte diferite și mai ales când un bărbat se fâțâie în pielea goală, fiind, în ciuda puțulicii, asemuit cu un animal de pradă, cu o felină, cu un tigru sau ceva. E ironie curată când după unele replici, deloc inteligente, urmează o planșă explicativă, ca și cum artistul s-ar adresa unor IQ-uri fragile.

Apusurile, ninsoarea, singurătatea, frasinul

Însă! E bun acest danez nebun. Sunt imagini în “Nimfomana” care par a fi fost, întâi, pictate de un francez din secole trecute. Sunt apusuri de soare cum puține filme de cinema au îndrăznit să spere, ninge ca într-o copilărie din orice Nord sau din fiecare Est. Omul știe cum arată o singurătate, iarna, într-un parc. Se omagiază lucrurile frumoase care încă sunt aici, pe pământ – frasinul, de pildă. Frasinul este copacul cu cele mai frumoase frunze din lume, ni se spune, și nu am nicio obiecție de făcut. E bun când arată un tată murind sub ochii fiicei sale obsedată de sex din dorință, nu din nevoie. Arareori, moartea a fost mai banalizată. Arareori, moartea a fost mai batjocorită și încadrată mai poetic.

Doamna H.

Mi-a plăcut că “Nimfomana” are volume și capitole, întocmai ca o capodoperă întâi scrisă, fără să fie, totuși, așa. Dacă acest film lung ar fi fost o colecție de scurt- metraje, fără să se forțeze unirea dintre ele, aș fi scris acum elogiul unui geniu. “Doamna H.” este, cred, cel mai bun dintre capitole. Uma Thurman joacă perfect. Este, cum ar nota un clasic predispus la metafore ușoare, ca o nestemată într-un colier. “Doamna H.” e un capitol de o brutalitate a umorului care poate să te ridice din depresie, ba chiar și din morți, ca pe un alt Lazăr.

Mi-a plăcut neglijența lui von Trier care schimbă inclusiv culoarea ochilor nimfomanei, de la copilărie la maturitate, întocmai ca Flaubert doamnei Bovary, ca și cum n-ar conta, și chiar nu contează.

Ce are șirul lui Fibonacci cu sexul anal?

Dar puse împreună, poveștile care fac viața “Nimfomanei” arată excesiv. Se cade, și nu o dată, în kitsch, căci serios acum ce are a face Bach cu clitorisul și șirul lui Fibonacci cu sexul anal? Au fost minute întregi în care m-am întrebat dacă von Trier nu este un fel de Dan Puric. Are geniu când pictează cu camera, cum celălalt când dansează mut, dar creierul i-a cunoscut prea multe conspirații și lecturi greșite. Iar în alte minute, am crezut că autorul scenariului este, de fapt, Pavel Coruț.

Cu toate acestea, “Nimfomana” își are locul său în istoria filmelor de cinema. Chiar dacă acest stil de Șeherezadă – care povestește cu detașarea pe care ți-o dă orice îndepărtare de trecut – este abuzat în zilele noastre. Chiar dacă von Trier are momente în care parcă nici el nu știe despre ce este filmul acesta. Da, “Nimfomana” își are locul său – locul pe care îl merită, dintotdeauna și pretutindeni, frumusețea care încearcă, fie și zadarnic, să mascheze o tristețe incurabilă.

Articolul poate fi citit și pe www.independenta.net.