Cicerone – un erou din țara sârmelor ghimpate

”Nu mai sunt mulţi oameni buni”. Cuvintele sunt fragile ca o răsuflare sau ca un miracol. Afară s-au îngrămădit o dezordine, o grabă şi o indiferenţă, toamna, ploaia, Bucureştiul rece şi ud, cu şosele care tremură. Pe fâşia asta de timp şi de lume, Cicerone Ioniţoiu e un fel de extraterestru bătrân.

Are 85 de ani şi o inimă rebelă. S-a oprit de trei ori, aşa, puţin, cât să sperie cardiologii naivi, care nu ştiu că pacientul acesta nu are voie să moară. A jurat că va termina ceva rar şi important: ”Eram plin de sânge, mă băteau ăia de la NKVD şi eu îmi spuneam că va trece şi că n-o să închid ochii până nu spun tot ce am trăit, până nu spun tot ce s-a întâmplat în România. Mă juca Nikolski în picioare şi striga: ”Vă facem noi istoria, să n-o mai schimbe nimeni!”. Eu, în gând, ziceam că voi scăpa şi voi spune adevărul”.

”Ca la circ”. Dansând cu ploşniţele

Un deceniu. Un deceniu a stat Cicerone Ioniţoiu printre sfinţi şi păduchi, camarazi şi trădători, printre deţinuţi disperaţi, demni sau turnători, în celule invadate de speranţă şi de grotesc: ”La Văcăreşti, ploşniţele apăreau ca din fierul patului şi din zid. Pleacau de pe tavan, ca la circ, cu capul în jos, în şir, şi la un moment dat le vedeai că îşi dădeau drumul pe obrazul cuiva. Şi ce miros îngrozitor emanau… Prima noapte a fost un chin. Credeam că nu se mai sfârşeşte. Cum se crăpa de ziuă, dispăreau şi ele”.

Cicerone Ioniţoiu scăpat. Viaţa l-a dus chiar pe bulevardele burgheze şi strălucitoare ale Parisului. Din 1979 trăieşte într-un apartament de lângă Gare de Lyon. Acolo scrie. În România vine tot mai rar şi stă tot mai puţin. E prea multă melancolie aici. Cicerone Ioniţoiu nu poate fi întrebat unde ar vrea să-l prindă sfârşitul. Despre viitor spune altceva: ”Mă gândesc că mai am doar cincisprezece ani până la sută. Greul a trecut, aştept uşurarea şi pacea eternă, fără suspine”.

CINE ESTE CICERONE?
Cel care n-a uitat mormintele fără cruci

Pe certificatul său de naştere şi-au făcut loc multe prenume cu rezonanţă, prenume cu parfum istoric: Cicerone Aristotel Traian Amilcar. Născut la 8 mai 1924, supravieţuitor al Gulagului, Ioniţoiu este unul dintre cei mai importanţi monografi ai temniţelor române sub comunişti. Cu răbdare de arhivar, a strâns date despre 150.000 de destine mutilate în România stalinistă. Nu sunt doar vorbe, totul e documentat, pentru fiecare victimă există o probă a suferineţlor îndurate.De ce? ”Am făcut totul pentru a argumenta genocidul la care a fost supus poporul român de către regimul comunist”, spune naţional-ţărănistul.

Plecat în exil la Paris, în 1979, Ioniţoiu a scris enorm. Sunt pagini cu gust de lacrimi neplînse. Înainte de căderea Cortinei de Fier a publicat în Occident cărţi valoroase despre cei de acasă: ”Morminte fără cruci”, în trei volume, ”Cartea neagră a României”, ”Persecuţia Bisericii din România”, ”Rezistenţa armată împotriva comunismului”. Începând cu anul 2000 a scos mai multe volume sub titlul ”Victimele terorii comuniste”. Joi, 10 septembrie, a avut loc lansarea primei părţi a autobiografiei intitulate ”Din ţara sârmelor ghimpate”, apărută sub egida Insitutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi prefaţată de Marius Oprea.

”N-a fost uşor exilul. La Paris, şase luni am primit ajutor de refugiat. Apoi am rămas fără nimic. Mi-am găsit undeva spălător de geamuri. Un an din asta am trăit.”

Cicerone Ioniţoiu, supravieţuitor al Gulagului românesc

PENTRU LIBERTATE
De partea dreaptă a istoriei

S-au adunat multe luni şi mulţi ani în amintirile lui Cicerone Ioniţoiu. Datele unor arestări absurde, ale unor eliberări neaşteptate, mai multe. În august 1939, era elev la Colegiul Naţional ”Carol I” din Craiova. După Dictatul de la Viena a iniţiat într-un liceu de provincie din Oltenia ”un colţ al Ardealului”. Era pe vremea când oamenii vorbeau între ei cu ”dumneata”, era pe vremea când români-patrioţi au fost arşi pe rug, era pe vremea când protopopul Munteanu a fost omorât în tricolorul fixat în cuie pe trupul biciuit.

”Împreună cu un coleg, Dumitru Marian, am realizat o hartă mare de 2 X 3 metri, fixând cetăţile de strajă de pe Nistru, iar Ardealul l-am înconjurat cu tricolor. Separat de hartă, am fixat un panou pe care erau expuse fotografii cu peisaje din ţinuturile răpite. Între cele două obiective era un piedestal cu o glastră cu flori pe care aveam grijă să le împrospătăm mereu” . Ţărănist a devenit simplu, când a aflat că ”Maniu a făcut Unirea”. Războiul l-a prins ca student la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. ”Am căzut la mijloc între două totalitarisme”, spune Ioniţoiu, care lucrează la un manuscris despre România interbelică, sângerând între Germania nazistă şi URSS.

Instalarea comunismului a fotografiat-o fidel şi şocat: ”Uităm prea uşor că noi am fost ocupaţi de sovietici până în 1958. Poporul român n-a vrut comunismul”. Ca atâţia a încercat o opoziţie la regimul impus cu tancurile de Armata Roşie.

Scriitorii cu bâta

După 6 martie 1945 lucrurile începeau să devină clare. Ioniţoiu n-a mai putut intra în cămin, a trebuit să stea ascuns fiindcă era un anticomunist activ în cadrul ”Tineretului Universitar”: ”Pe la jumatea lui martie, eram la Venus, unde avuseseră nemţii nişte baraci, şi mă pomenesc că vine femeia de serviciu la patru noaptea şi-mi zice să vin la telefon. Aud o voce: ”Dispari imediat că au plecat cu trei maşini să te aresteze.Venea după mine unul Bulz, care îmi fusese coleg şi la cămin la Matei Voievod şi la Drept, era mai mare. Încă de prin 1943 făcea pe progresistul, se dăduse cu stânga, mergea cu comuniştii, care erau pe degete număraţi. Ajunsese adjunctul lui Nikolski. După 23 august s-a înhăitat cu Mircea Sântimbreanu. Era o lichea, mergea pentru liste de membri pe la magazine, luau bani şi banii îi mâncau. Au spart geamurile la Ateneu, ăstia erau scriitorii de mâine, care în loc de stilou ţineau bâta în mână. Şi băteau”. Pe 18 iulie 1945 a asitat la un discurs ţinut de Iuliu Maniu în faţa studenţilor. N-a uitat niciun cuvânt: ”Vouă, dragii mei, speranţa de azi şi de mâine a neamului românesc, mă adresez acum când plecaţi în vacanţă spre toate colţurile ţării şi vă rog să fiţi mesagerii ideilor pe care le propovăduim şi slujim în interesul fraţilor, părinţilor şi cunoscuţilor voştri”.

Lotul ”T.U.N.Ţ.”

Nouă zile mai târziu era arestat pentru prima dată, acasă, la Craiova. A urmat o anchetă brutală, sovietică, de intimidare şi a fost eliberat. Pe 16 septembrie 1945 a fost din nou săltat de Siguranţa comunistă. La eliberare, pe 21 septembrie, N.K.V.D.-ul l-a răpit de pe stradă. A fost bătut, iar apoi, din senin, într-o dimineaţă, au schimbat placa: ”M-au bărbierit şi m-au pus să mă culc pe un pat curat, cu masa plină, cu fructe, cu prăjituri. Eu zâmbeam pentru că reuşisem să comunic afară unde eram. Biletul meu a ajuns la preşedintele organizaţiei judeţene de partid şi, mai departe, la Maniu, care a intervenit prin Comisia Aliată de Control. Atunci încă se mai putea face câte ceva. Maniu m-a slavat. Cu atât mai uimit am rămas când m-am întâlnit cu el ca să-i relatez ce se întâmplă la Craiova şi auzind că dorm pe mese la Club, la partid, mi-a zis: ”Dumneata cu Ion Goia rămâneţi să dormiţi aici, în camera mea. Eu mă duc să locuiesc în altă parte, că am prieteni, şi pe mine nu cutează nimeni să nu mă primească, dar pe dumneata nu te primeşte nimeni” ”. Ca organizator al manifestaţiei monarhiste de la 10 mai 1946, Ioniţoiu a fost condamnat, însă a fost arestat abia un an mai târziu, pe 28 iunie 1947. A fost graţiat pe 8 mai 1948.

În august 1949 a fost din nou încarcerat. A figurat în celebrul ”lot T.U.N.Ţ. – Tineretul Universitar Naţional-Ţărănesc” şi în octombrie 1950 a fost din nou condamnat, la cinci ani. A trecut pe la Jilava, Peninsula, Poarta Albă, Oradea. Au urmat arestări şi în anii 60, fiind eliberat, într-un final aproape fericit, pe 28 iulie 1964. A lucrat după aceea în exploatări miniere.

EVADAREA
Salvarea după ”Testamentul din morgă”

Într-o perioadă favorabilă deţinuţilor politici şi dizidenţilor, Cicerone Ioniţoiu a obţinut paşaportul pentru Paris. Trimisese memorii către Comitetul Central şi Nicolae Ceauşescu personal, în străinătate se făcuse un lobby insistent pentru a fi lăsat liber (intervenţiile erau la cele mai înalte niveluri, pentru Remus Radina, de pildă, interveniseră inclusiv Papa şi Congresul American). Cicerone Ioniţoiu explică: ”Plecase Radina în străinătate şi acolo a scris ”Testamentul din morgă”. El a militat mult pentru mine, ştia că ţineam multe date, că am dovezi. A vorbit cu mulţi oameni: ”Trebuie scos Cicerone pentru că îl distrug ăştia”. Radu Atanasiu s-a legat cu lanţuri de Ambasada României la Paris cerând să mi se dea paşaport”. După ce a plecat, Ioniţoiu a alertat guvernele marilor puteri democratice, a prezentat rapoarte precise cu cine sunt vinovaţii şi care sunt victimele: ”Am scos două reviste, prima, ”Lupta română”, din 1982 până în 1986, cea de-a doua, ”Deşteaptă-te, române”, din 1986 până în 1990. În 1983 am reuşit, în Franţa, să declarăm anul acela – anul deţinutului politic din România, am făcut un monument pentru cei morţi în închisori, la cimitirul Monmartre”.

REVOLUŢIA
Când la Bucureşti începuse să ningă

Ultimele zile ale lui decembrie 1989 l-au găsit la Paris. Când a început Revoluţia, Ioniţoiu a fost printre primii care a ajuns la sediul Amabsadei. După ce Nicolae Ceauşescu a fost executat, a aterizat la Otopeni, de fapt, mai departe de Otopeni, cu un avion Air France pus la dispoziţie gratuit pentru românii din exil: ”Mi s-a dat voie să iau două sute de kilograme de bagaje. Mă sunase Corneliu Coposu, am adus pentru sediu tot ce era nevoie, aparatură, bani. La Bucureşti începuse să ningă”. Cicerone Ioniţoiu credea că va urma democraţia, aşa că a început, imediat, să facă politică: ”Am mers în teritoriu, pe teren, cum mi-a plăcut mereu. Se numiseră şi câte doi-trei preşedinţi la un judeţ, se certau între ei. Mă duceam să militez, găseam şi mulţi impostori şi mulţi informatori. La Ialomiţa era unul Soroiu Gheorghe. Când aud eu numele ăsta îi zic: ”Păi bine, mă, nenorocitule, ce-ai avut cu mine la Peninsula de m-ai alergat prin barăci?”. La Craiova, la Galaţi, la fel, probleme cu turnători”.

Mineriada, în zori

Când au venit minerii, Ioniţoiu mergea la sediu: ”Era foarte de dimineaţă, i-am văzut şi m-am întors. Am fost la Coposu, dar nu mai era acasă, îi dăduseră foc la perete pe afară. Seara târziu a venit o maşină şi m-a dus unde era Seniorul: ”Du-te la Paris şi te ţinem noi la curent cu se întâmplă. Tu poţi pleca, eşti mai important acolo”. Aşa că m-am dus. N-am luat avion direct spre Franţa. Am oprit la Budapesta”. PNŢCD-ul de azi? ”Au mai rămas în el oameni morali. Eu n-am nevoie de carnet de membru. Partidul a fost distrus fiindcă au fost mulţi infiltraţi. De pildă, organizaţia muncitorească era condusă de unul care era agent al Siguranţei din 1939. Ne-am trezit cu Radu Vasile premier, când el era venit aşa, de nicăieri. Tinerii care au fost promovaţi n-au fost serioşi, erau veniţi să se căpătuiască, unii au ajuns să schimbe şi al patrulea partid, nu le păsa lor de principii şi de ideologie”.

”După Tămădău, l-au adus şi pe Coposu la noi în închisoare. Parcă îl văd cu mâinile pe gratii strigând: ”Cici, e tot partidul aici, fiţi siguri că n-a scăpat nimeni.”
Cicerone Ioniţoiu, supraviețuitor al Gulagului românesc

Comuniştii, ca nişte canibali

”Copiilor” din România şi de aiurea care mai cred că poate exista un comunism cu faţă umană le-ar spune aşa: ”Comunismul e cel mai criminal regim, ei tovarăşii de drum şi-i omoară, îi mănâncă. Nu există încredere între doi membri de partid, unul pe altul se sapă”. Generaţia lui Ioniţoiu a găsit în politică o pasiune şi un destin. Într-o vreme în care politica, în sine, e discreditată, când toate partidele par compromise, lecţia generaţiei sale e cu atât mai imporantă: ”Noi am făcut politică din suflet, nu din interes. Azi, oamenii nu mai judecă, se lasă manipulaţi. Şi la Paris s-au amestecat lucrurile, dreapta cu o parte din stânga s-au unit”. Cicerone Ioniţoiu are şi cetăţenie franceză. Nu lipseşte de la vot şi nu alege niciodată ”ciurucurile din stânga”. A votat cu Sarkozy.

Foto: Codrin Prisecaru

Acest articol a fost publicat și în ziarul Evenimentul zilei, în data de 13.09.2009