Cezar Paul-Bădescu (49 de ani). Publicist (s-a remarcat la Dilema veche și Adevărul). Scriitor (a publicat două romane – Tinerețile lui Daniel Abagiu, în 2004, și Luminița, mon amour, în 2006, ambele la editura Polirom, dar și o carte de publicistică – Umbre pe ecranul tranziției, Humanitas, 2013). Și, mai nou, scenarist.
După Luminița, mon amour, romanul lui Cezar Paul-Bădescu, regizorul Călin Peter Netzer a făcut filmul Ana, mon amour (cu Diana Cavallioti în rolul principal), film care a fost bine primit, în iarnă, la Festivalul de la Berlin.
Cezar a prezentat, până la începutul anului 2016, o emisiune culturală la TVR 2 – „Cartea cea de toate zilele” – la care conducerea televiziunii a renunțat, deși făcea o audiență peste media postului.
De-atunci, Cezar stă acasă și se îngrijește de fiica sa de patru ani. Și, desigur, scrie. Interviul acesta vă spune povestea din spatele poveștii din Luminița, mon amour. În ea apar o bursă la Berlin și un canibal.
Cezar Paul-Bădescu este tradus și publicat în bulgară și italiană. E tradus și în spaniolă, și urmează să fie publicat și în Spania. Nu mai vrea să se întoarcă în presă.
Cezar, am văzut că ți s-a reeditat în acest an o carte: Luminița, mon amour. Carte care a stat la baza filmului Ana, mon amour. Film de succes național și internațional, apreciat pe la Berlin și nu numai.
Nu e chiar Fifty Shades of Grey, așa că nu e un mare succes. E un succes românesc.
Cum e cu cartea asta? Ți-ai recitit-o?
M-am mai uitat pe ea, am fost acum o săptămână la un festival de la Arad – Discuția secretă. Ei m-au invitat să vin cu niște fragmente de carte și să vedem cum au fost transpuse în film.
Studiu comparativ.
Și sunt foarte puține fragmente propriu-zis preluate din carte care pot fi recunoscute în film. Am găsit vreo două și le-am citit.
Dar cartea – cap-coadă – n-ai mai citit-o.
Nu, pentru că după ce stai și pritocești o chestie, nu-ți mai vine să… Ce să faci: să te admiri în oglindă – vai, cât de frumos sunt?
Să-ți faci autocritica.
Autocritica mi-am făcut-o atunci când am publicat-o, în 2006.
CEZAR PAUL-BĂDESCU S-A TREZIT CĂ PRIMEȘTE O BURSĂ ÎN GERMANIA
Când ai scris-o?
2005-2006. Am avut o bursă de un an în Germania. O bursă pentru care nici măcar n-am aplicat. M-am trezit cu ea.
Cine ți-a dat-o?
M-am trezit cu un e-mail care spunea: domnule, ai fost selectat. Facem o chestie în care artiștii din lumea întreagă să creeze, un an, fără grija zilei de mâine. Nici n-am băgat-o în seamă. Am zis că e o escrocherie de tipul Scrisoarea nigeriană. După aia am văzut că e o treabă serioasă…
Când ?
Când mi-au trimis invitația în scris, acasă. Am văzut că e real, i-am sunat și le-am spus că vreau, dar că nu știu nici măcar germana. Vorbeam în engleză, ei au zis că e OK dacă știu engleză. După aia am aflat că mă recomandase Ernest Wichner. Un traducător și poet din grupul Hertei Müller, un bănățean stabilit prin anii ’70 în Germania. El este directorul LiteraturHausBerlin, o instituție de cultură care se ocupă cu literatura. Ministerul Culturii Bavarez are un stabiliment într-un oraș din Bavaria unde oferă burse de creație. Invită în fiecare an câte o țară. Și atunci a fost rândul României. Și l-au întrebat și pe el pe cine recomandă, iar domnul Wichner m-a recomandat pe mine. Și pe Caius Dobrescu.
De unde până unde dumneata?
Ajunsese la el cartea Tinerețile lui Daniel Abagiu. Îi plăcuse, o citise recent, și… Bursa asta e foarte mișto că sunt invitați patru scriitori, patru muzicieni și patru artiști plastici. Doi sunt străini, din țara invitată, doi sunt nemți. M-am tot gândit: care e afacerea lor, a nemților? Că eu am scris o chestie în română, și nu m-ar fi verificat nimeni nici dacă n-aș fi scris nimic…
Și care e?
Concluzia la care am ajuns e că o făceau tot pentru artiștii lor. Ca ei să aibă legături cu străinii, să-și creeze contacte, să-și lărgească orizontul. Stăteam foarte bine, într-un palazzo de secol al XVII-lea, cu o grădină barocă în față. Casă, masă și bani. O perioadă frumoasă. La început nu-ți vine să crezi cum ai ajuns acolo, apoi te obișnuiești – omul se obișnuiește cu orice bine de pe lumea asta și devine rutină.
CEZAR PAUL-BĂDESCU ȘI CAZUL CANIBALULUI NEAMȚ
Știai ce vrei să scrii?
Venisem de acasă cu o idee. Tocmai atunci, în perioada aia, era un scandal în presa germană: cu un canibal. Cazul canibalului. Am ajuns acolo, l-am documentat o lună-două, am vorbit cu vecinii canibalului, cu avocatul lui. El nu m-a primit, o să-ți povestesc.
Ce făcuse?
El mânca oameni care se ofereau pentru asta. A dat anunț pe internet, pe niște forumuri: mănânc oameni. Și a avut mai multe oferte, peste zece inși care și-au exprimat dorința de a fi mâncați. Și a dat un casting. S-a uitat la ei: unul era prea bătrân, altul prea gras; s-a oprit la unul, un inginer IT. L-a ales pe ăsta, l-a trimis acasă și i-a zis că îl mănâncă peste două săptămâni. În astea două săptămâni, victima se ruga de el: sper să nu te răzgândești, vreau să fiu mâncat! Am făcut rost de schimbul de e-mailuri dintre ei. Sunt și detalii destul de scabroase pe care nu știu dacă le suportă hârtia internetului. Primul lucru: i-a tăiat organul sexual și au mâncat amândoi. I-a pus o clemă să nu piardă sânge, l-a drogat, apoi l-a pus în cadă, a dat drumul la apă caldă, i-a scos clema și așa a murit ăla. Apoi l-a tranșat, l-a pus într-un frigider de pizza; l-a ținut acolo și a mâncat un an de zile din el. L-au prins după un an, când i s-a terminat carnea și a dat iarăși anunț. Ideea e că povestea este foarte ofertantă și eu mă gândeam să o fac în genul lui Truman Capote când a scris In Cold Blood. Un roman non-fiction. Nu l-au putut condamna nici pentru crimă, că ăla se oferise să fie omorât, nici pentru canibalism, fiindcă legea germană nu prevede o pedeapsă pentru canibalism. L-au condamnat că a păstrat carnea de mort în condiții improprii. Că mortul se ține la morgă.
Și de ce ai renunțat? Că, dacă făceați film după povestea asta, luați Ursul de Aur!
Era o poveste exterioară, care pe mine nu m-a atras prea tare. O am documentată în continuare, pot oricând să o fac.
Te-au întrebat nemții ce o să scrii ?
Da, și eu le-am zis că voi scrie povestea asta, dar nu era nicio obligație. Puteam să fac fix ce voiam, fiindcă bursa nu era legată de acest angajament. Și de-aia mă gândisem la ea, nu că muream eu de dragul canibalilor. Mi s-a părut și destul de greu să explorezi lumea asta – nu atât a canibalului, cât a celuilalt, care s-a lăsat mâncat. Canibali s-au mai făcut. În schimb, victima voluntară… e greu să înțelegi cum de un om ar vrea așa ceva.
Câți ani de pușcărie i-au dat ?
Nu i-au dat pe viață. I-au dat douăzeci-și.
Era tânăr canibalul, cum era?
Avea în jur de 40. Celălalt – 30-și-un-pic. Voiam să vorbesc și cu el, că na. Prin avocat. El a transmis avocatului că e de acord să vorbească, dacă îi dau un milion de euro. Că el vrea să vândă povestea Hollywoodului, și de-aia cere sume de genul ăsta.
CEZAR PAUL-BĂDESCU ȘI CE A VRUT SĂ SPUNĂ AUTORUL ÎN LUMINIȚA, MON AMOUR
Și atunci, te-ai întors în ograda românească.
Și atunci, m-am întors în ograda românească și am scris o carte despre o relație de cuplu în care există un ingredient special, și anume o afecțiune nervoasă a unuia dintre cei doi. Și ingredientul ăsta nu face ca relația să fie altfel, relația e obișnuită, are aceleași raporturi, dar ingredientul joacă rolul unui catalizator. Așa cum ne amintim de la chimie, de la școală, catalizatorul grăbea reacțiile și le făcea să se întâmple mai repede și mai violent. Cam așa își joacă rolul și afecțiunea nervoasă într-o relație amoroasă dintre doi oameni. Face ca raporturile dintre cei doi să fie mult mai evidente, de aceea e profitabil și literar să vorbești despre așa ceva. Lucrurile sunt contagioase, și nu prin strănut, ca în cazul guturaiului, ci pe cale afectivă. În momentul în care ești legat afectiv, ai toate șansele să preiei și tu virusul ăsta al afecțiunii nervoase. Cuplul ăsta are o problemă, cum se descurcă el în lume?, m-am întrebat. Ce soluții le oferă celor doi lumea în care trăim? Și ei au un parcurs, încearcă tot felul de chestii – fiind studenți din provincie, în București nu au relații, nu știu unde să meargă. Cineva îi îndrumă către una care era cu practici zen, altcineva către una care făcea terapie prin hipnoză, și merg și bifează tot felul de experiențe din astea, care sunt văzute ca soluții salvatoare. Bineînțeles că ajung și la Biserică.
Se gândesc la o pedeapsă divină, că li se întâmplă asta pentru că trăiesc în păcat?
Da, asta e ideea, încearcă și cu Biserica… Mai înainte, încearcă și psihoterapia propriu-zisă. Toate lucrurile astea sunt vândute ca rețete de fericire în lumea în care trăim. Fă asta, și vei obține succesul în viață (sau fericirea, sau mântuirea)! Toate sunt rețete din zona asta. Ei le încearcă pe toate, și toate se dovedesc mai mult sau mai puțin ridicole. Cartea asta demontează: soluțiile de fericire la problemele tale – nu neapărat nervoase, ci problemele tale personale. Tu ai probleme și cauți soluții, lumea ți le vinde ca pe rețete miraculoase și, de fapt, sunt niște escrocherii. Ca să nu mai vorbesc că m-a interesat și cum e percepută afecțiunea nervoasă în lumea în care trăim.
Și cum e?
E percepută ca o afecțiune rușinoasă. Despre altă boală vorbești liber. Chiar dacă ai o afecțiune simplă – de exemplu, ți-e frică să mergi cu liftul (ai claustrofobie), ți-e frică să stai în piața publică (ai agorafobie) – îți e frică și să vorbești despre asta. Pentru că știi că acești oameni sunt stigmatizați. Și atunci, afecțiunile nervoase devin o formă de invaliditate pentru oamenii care se confruntă cu așa ceva. Și vorbesc de chestiile soft, nu intrăm în zonele foarte grave – de tipul bipolar, paranoia, schizofrenie… E o formă de invaliditate pe care societatea nu ți-o recunoaște. Personajul cărții, Luminița, nu putea să meargă pe stradă din cauza atacurilor de panică și a fobiilor. Avea o formă de invaliditate pentru care nimeni nu-ți dă o patalama la mână: „Domnule, nu pot să vin la serviciu, fiindcă nu pot să merg pe stradă…” – „Pleacă, mă, de aici!” Și problema asta o pune cartea mea.
CEZAR PAUL-BĂDESCU ȘI FILMUL ANA, MON AMOUR
Cu Netzer cum a fost ?
Ne-am întâlnit în ianuarie, prin 2014. M-a căutat, făcuse rost de numărul meu, am ieșit la o cafea. Mi-a zis că a citit cartea mea, că i-a plăcut și că vrea să facă un film după ea. Următorul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Eu sunt Luminița”. Și eu am zis: „Cum adică?” Mi-a explicat că el s-a identificat cu personajul feminin; atunci nu mi-am dat seama, dar când am lucrat cu el la scenariu am văzut ce înseamnă, de fapt, asta: că el, fiind Luminița, a găsit o oportunitate de a-și spune propria poveste. Cartea e un fel de pretext, un punct de plecare, pentru ca el să-și spună povestea. A pornit de la identificarea lui cu personajul feminin, apoi s-a identificat și cu personajul masculin, a pus și în cârca personajului ăstuia povești de-ale lui. De-aia sunt puține scene din carte care apar și în film. Se regăsește povestea generală a unui cuplu în care ea are probleme nervoase. În momentul în care am redactat scenariul, a trebuit să scriem povești noi. Într-o primă fază am lucrat doar noi doi, mergeam zilnic la el acasă, stăteam până la zece noaptea. În lumea asta a filmului se vorbește de drafturi. Un prim draft al scenariului l-am scris noi, apoi am făcut un al doilea draft, cu care am aplicat la CNC și am obținut cea mai mare finanțare din acel an. Apoi, la ultimul draft, a lucrat cu altcineva.
Cu cine?
O tipă, Iulia Lumânare, care este actriță. S-au înțeles foarte bine pentru că amândoi absolutizează psihanaliza, cred că este cheia care deschide toate ușile de pe lumea asta. De altfel, Netzer însuși se închină la psihanaliză. Eu, personal, nu mă închin la psihanaliză. În primul rând, cred că există psihanalize – nu doar aia freudiană; există și jungiană, și adleriană, și tot felul. El o absolutizează pe cea freudiană. Și în al doilea rând, cred, mai ales, că există lucruri pe care psihanaliza nu le poate explica. Determinismul ăsta foarte mecanic al psihanalizei nu prea funcționează, din punctul meu de vedere. A găsit-o pe Iulia Lumânare și au refăcut scenariul în direcția asta – al absolutizării psihanalizei.
CEZAR PAUL-BĂDESCU POATE FI GĂSIT ÎN LIBRĂRIILE DIN ITALIA ȘI BULGARIA
În câte limbi ești tradus, Cezar ?
În primul rând în italiană. A fost tradusă cartea Tinerețile lui Daniel Abagiu. S-ar putea să fie tradusă și Luminița, mon amour. Știu că o traducătoare face demersuri în acest sens.
Care e procedura?
Traducătorul propune cartea unor edituri din țara respectivă, și ăia dau verdictul. În momentul în care editura spune că e OK, traducătorul se apucă de treabă. Merge cu un fragment tradus și cu un sinopsis, și editura zice da sau nu. Și în bulgară mai sunt tradus, cu ambele cărți reunite într-un singur volum. M-a mai tradus un tip în spaniolă, tot cu Tinerețile lui Daniel Abagiu. Dar nu a găsit încă editură. El a stat mult timp în România, a lucrat la Institutul Cervantes, și știa româna. A luat cartea din librărie, i-a plăcut și a tradus-o.
Ce cărți mai ai, în afară de Tinerețile… și Luminița…?
Mai am un volum de publicistică – Umbre pe ecranul tranziției.
Cu texte din Dilema. Nu mai scrii la Dilema?
Nu, munca de la Adevărul (n.r. – Cezar Paul-Bădescu a fost mulți ani șeful secției de cultură de la ziarul Adevărul) m-a făcut să renunț. Nu mai aveam timp de nimic altceva.
Dar acum nu mai muncești la Adevărul.
Dar nici nu mă mai pot întoarce.
CEZAR PAUL-BADESCU ȘI O SCURTĂ PRIVIRE CĂTRE VIITOR
Câți ani ai acum, Cezar?
49. Nu mai sunt viitorul României, sunt trecutul României (râde).
Și cum vezi tu, de la această etate, viitorul țării noastre?
Personal, sunt mult mai bine acum decât la douăzeci de ani. Atunci nu eram sigur pe mine, nu eram stăpân pe picioarele mele, nu eram împăcat cu mine. De fapt, de asta scriu, că nu scriu nici pentru glorie, nici pentru bani. Ce bani?! – că știi și tu că în România nu se câștigă nimic din literatură. Scriu pentru mine, ca să mă împac eu cu mine. Literatura chiar poate să-ți salveze viața, să-ți dea o liniște, un echilibru, un rost – asta este. Și de asta nu mi s-a potrivit nici povestea canibalului, că nu era a mea. Era o chestie exterioară, pe care am scos-o din joben ca să găsesc un subiect care să se potrivească acelui loc. Mi-era atât de exterioară, că…
Ce ți-ai luat din banii câștigați din literatură?
Ce să-mi iau? Covrigi și semințe. (râde)
Acum, ce faci? Scrii ? Te ocupi de viață?
Mă ocup de fetița mea. Am o fată de patru ani. Și un băiat de douăzeci de ani – care, de acum, crește singur. Fetița are nevoie de mine și profit de faptul că sunt fără job și am mult timp să stau cu ea. Nu am nevoie nici de bonă. Mă bucur de copilăria ei. Bine, m-am bucurat și de băiat. L-am crescut și pe el până pe la șase ani, după care m-am despărțit de mama lui, în fine. Dar m-am implicat și la el. Din moment ce pentru mine literatura e o formă de a fi împăcat cu mine, ea nu poate deveni o chestie care să mă preseze: Domnule, trebuie să mai dai o carte… Vorbeam cu scriitori care îmi spuneau că la maximum doi ani trebuie să dai o carte; altfel, te uită publicul. Nu mă interesează. Nu pentru asta scriu – ca să nu mă uite lumea. Nu vreau să fiu sub lumina reflectoarelor. Deși lumina reflectoarelor încălzește, pe mine ea nu mă încălzește. Dacă, în cazul de față, fata mea îmi oferă împăcarea cu mine însumi, eu mă declar mulțumit. E adevărat că mai scriu. Dar mai puțin. Ocupându-te de copil, nu prea ai timp. Dar nu sufăr că n-am timp să scriu, pentru că am timp pentru altceva la fel de important.
Dar societatea noastră?
Vezi și tu ce se întâmplă. Se întâmplă lucruri deprimante în țara asta, câteodată. Am ieșit, de exemplu, în Piața Victoriei, în februarie. Am fost acolo, am degerat de frig. Ai mei, care trăiesc la Pitești, nu mă înțelegeau. Credeau că ăia din Piață sunt plătiți de Soros, înghițiseră toate balivernele. Asta li s-a întâmplat inclusiv cu Piața Universității, în 1990. Credeau că acolo sunt drogați, plătiți cu dolari. Și eu le spuneam: Sunt fiul vostru, îi credeți pe ăia și nu mă credeți pe mine? Marea concesie pe care mi-o făceau era să mă considere pe mine prost, că mergeam pe degeaba. Și acum, după atâția ani, la fel. Nu știam eu nimic, dar Soros plătea. Carevasăzică, eu eram la fel prost.
De ce consideri dumneata că se întâmpla treaba asta?
Aici, în povestea asta, nu se vede cum au fost faultați. Au pierdut bani la Banca Religiilor, au pierdut bani la FNI. Au auzit că FNI veghează și poți să dormi liniștit, și-au pus toate economiile, ca să aibă o pensioară liniștită. Au rămas cu buza umflată. Au crezut toate gogorițele inventate de ăștia. Au pus bani la Banca Religiilor, care le-a promis dobânzi mirobolante. S-au îmbogățit alții: Vîntu, la FNI. La Banca Religiilor erau Răzvan Theodorescu, Dinu Săraru, erau în boardul Băncii Religiilor. Toți ăștia au luat bani inclusiv de la părinții mei. Și acum, ai mei nu au pensioara liniștită la care visaseră.
Și cu lumea ce facem, Cezar?
Până la rezultatele alegerilor din Franța, care cumva au schimbat trendul, credeam că ne aflăm într-o perioadă ca anii ’30, când înfloreau fascismele. Toată tendința asta, ilustrată de Trump, ilustrată de Brexit, de Orban în Ungaria, de Polonia… Toate acestea fac casă bună cu intoleranța religioasă, cu xenofobia, inclusiv cu ce fac ăștia la noi, cu Coaliția pentru Familie. Sunt din același film cu mișcările din anii aceia – legionară la noi, fasciste în restul Europei. Am zis că pe aceleași vremuri ne aflăm, cum zicea poetul. A fost împotriva acestui trend faptul că în Franța a câștigat Macron. Dacă ar fi câștigat LePen… Foarte interesant e că toate mișcările astea, de tip naționalist zic ele, dar eu le spun cu foarte mari afinități de fascism, sunt foarte iubitoare de Putin… Cum naiba se face că toți ăștia sunt iubitori de Putin?
Acum, parcă ar fi mai bine. O gură de aer proaspăt dinspre Paris. Să tragem o concluzie. Ce e bine în țara noastră și în lume?
Dacă lucrurile escaladau, în mod sigur se pregătea terenul pentru un alt război mondial. Lucrurile o luau în direcția aia și nu era un viitor foarte luminos pentru copiii noștri. Noi… fost-am lele cât am fost. Acum… cine mai știe? În lumea în care trăim, lucrurile se schimbă atât de rapid încât nu mai ai siguranța a nimic. Te duci la Londra, te plimbi pe un pod și mori, intră unul cu un camion în tine. Sau la Paris, stai la o terasă și vin ăia cu AKM-ul și te rad. Nu știi în ce măsură lucrurile nu vor degenera. Pentru că acum cinci ani nu te gândeai la o asemenea turnură. Peste cinci ani nu știi ce se va întâmpla cu lumea asta, care e tot mai nebună.
În presă te mai întorci? Mai crezi în ea?
În presă, în general, cred. Nu mai cred în presa din România.
În concluzie?
În concluzie, să fie bine și tot românul să prospere, cum zice Caragiale, cum zice Nenea Iancu.
Tot la Nenea ne întoarcem? A văzut Nenea, a înțeles Nenea…
Mie, personal, Nenea îmi oferă motive de optimism în tot pesimismul general. Mă gândesc la Caragiale și îmi iau puterea de a merge înainte.
CITAT: „NU PENTRU ASTA SCRIU – CA SĂ NU MĂ UITE LUMEA. NU VREAU SĂ FIU SUB LUMINA REFLECTOARELOR. DEȘI LUMINA REFLECTOARELOR ÎNCĂLZEȘTE, PE MINE EA NU MĂ ÎNCĂLZEȘTE”. (CEZAR PAUL-BĂDESCU, SCRIITOR)
Fotografii din arhiva personală Cezar Paul-Bădescu
Interviu publicat și pe platforma viitorulromaniei.ro, la 3 iulie 2017.
