Cel mai iubit dintre scriitori

A venit, la începutul lunii decembrie, în orașul București, cu ocazia Festivalului Internațional de Literatură, Marius Daniel Popescu, scriitor. E mai bine de jumătate de deceniu de când l-am cunoscut. Ne-am întânit în Elveția, în Lausanne, unde scriitorul este șofer de autobuz.

La începutul lunii decembrie, când nu ningea, ploua în oraș, bucureștenii își vedeau de-ale lor, studenții studențeau, actorii jucau teatru și film, vânzătoarele de cartele de metrou vindeau cartele de metrou.

Poate că v-ați întâlnit cu Marius Daniel Popescu pe Calea Victoriei și nu l-ați recunoscut. N-ar fi primul om mare pe lângă care se trece fără să fie recunoscut. Oamenii își trăiau viețile lor, vă spun, și uite că habar n-aveau cine le-a trecut pragul orașului! Se vor trezi poate peste alți cinci ani, când, după estimările mele, lui Marius Daniel Popescu i se va decerna cel mai important premiu pentru literatură de pe fața pământului. Să nu spuneți că nu v-am profețit!

Orice revedere cu Marius Daniel Popescu decurge într-un carnaval. Omul știe să se facă iubit. Nu cunosc niciun alt scriitor român care să fie aplaudat la scenă deschisă după închiderea programului, târziu, în noapte, când pe la mese rămâne doar onestitatea.

Și acest Popescu, oltean la bază, nu face parte din nicio gașcă literară, e un scriitor fugit în Elveția din dragoste, trăiește din autobuzele lui și scrie niște cărți ciudate care se pot citi în toate direcțiile, fără început și fără sfârșit, niște cărți fragmentate, venite din viitor.

L-am însoțit câteva seri pe Marius, căci nu mă mai satur de poveștile sale. E un fenomen, în Elveția s-au scris deja cărți despre efectul Popescu, un fel de vrajă care îi cuprinde pe cei care ajung să îl însoțească, mai ales dacă sunt femei. Am fost norocos. I-am cunoscut, față către față, un prieten in copilărie, au ieșit la iveală poreclele pe care le-a purtat Marius în timp, s-au rememorat beții cu vișinată de la frumoasa vârstă de opt ani, s-au evocat o sabie de paradă și o plapumă de lână care i-au fost oprite scriitorului pe aeroportul Otopeni, cică ar fi de patrimoniu național, auziți și dumneavoastră!

S-a luat o legătură telefonică cu un alt prieten din copilărie, un terț salutat cândva de Popescu în autobuz la Lausanne, când se întâlniră întâmplător, că întâmplător se întâlniră, cu tradiționalul „Ce dracu’ faci, mă, p-aci?”. Iar Popescu era chiar șoferul autobuzului cu pricina. La el era clar ce făcea în Elveția.

Am ascultat întâmplări din Micuțul Texas, un orășel oltenesc unde, în plin comunism, se petreceau fapte nemaiîntâlnite decât în adâncul Americii, am aflat cine a fost primul rocker al Olteniei, crudul destin al țigăncii Taxia, precum și patimile unei curve pe care tot Micuțul Texas… mă rog. Am aflat și cine fu Mannix și ce făcu el pentru olteni, care era treaba cu cârciuma lui Cocoș, cum trăiau cei din căminele de nefamiliști ale Micuțului Texas, dar câte nu s-au spus până la ora închiderii!…

Pe Popescu l-a binecuvântat bunul Dumnezeu cu harul harfei, acea calitate care îl face inepuziabil în culisele oricărui festival, trudind nu pentru propria statuie, ca atâția, ci pentru naturalețea fericirii care însoțește întâmplările din viața oamenilor la care se râde îndelung, dar la care tot îndelung se poate și ofta.

Popescu venise după el cu ziarul pe care îl conduce în Elveția. Se numește „Pătrunjelul”, ultima ediție a costat 12 euro și îi era închinată unui scriitor evreu, de la ei din Elveția, Benoziglio, mort acum un an. Era mândru Popescu, mândru tare, ne tot întreba dacă am văzut la ce calitate era tipărit ziarul și așa și era – calitate. Anul acesta tipări 17 numere din „Pătrunjel”. Periodicitatea este, cum le știm pe toate de la Einstein încoace, relativă. Popescu își iubește „Pătrunjelul”, scrie la el, îl transportă, îl manipulează, îl ambalează, îl giugiulește. E îndrăgostit de „Pătrunjelul” lui!

Povestirile lui Popescu par să nu se termine niciodată și chiar nu se termină niciodată. Acum vrea să se convertească la iudaism, bunica din partea tatălui era evreică, are sângele în el.

Dar pe aia când îl chemară să vorbească la Radio Oltenia o aflarăți? Îl chemă un prieten din Craiova, din Craiova îl chemă, să vorbească, Popescu se încântă.

Fericit, zise că vine și el pe acasă, îl sună prietenul și îi spuse că nu se poate, că de la Radio îi cer să aducă probe că e oltean! Ce probe să aducă, mă, voi sunteți nebuni? Are părinții îngropați în cimitirele din Craiova, în Sineasca, în Ungureni, străbunicul lui a avut în oraș casă mare cu două etaje, încă de acum o sută de ani! N-a adus niciun certificat, ce dracu’ să aducă? N-a mai vorbit la niciun radio.

Dar când se însură prima oară cu o elvețiancă, aici, la noi, în România, la Cozia, că așa avu el dambla, vă povesti? Se însură la Mânăstire, la Mânăstire se însură, apoi cu a doua nevastă făcu nuntă în Elveția, la catolici și îi ceru părintele catolic tot așa, certificat la mână, că e botezat creștin. Pune-te și sună în țară. A vorbit cu o verișoară care l-a luat deoparte pe popă, i-a dat trei beri popii, de i-a scris fericitul părinte și mama certificatului.

Marius Daniel Popescu a ținut lectură publică, în octombrie, tocmai la Pașcani, acolo l-au solicitat. La Slatina, unde a învățat două semestre de școală, nu. Niciodată. Îl consolez – nimeni nu e profet în țara lui. Îl consolez degeaba că nu e afectat. Anul trecut a fost naș la Lausanne la nunta casierului de la „Pătrunjelul” – un grec. A luat o sârboaică. Și a pus Popescu țiganii români de pe străzile din Lausanne de le-au cântat nuntașilor două ore încheiate. Era ca-n filmele nebunești. Cântau țiganii și din cer cădeau confetti. La sfârșit a venit un cetățean, un negru care lucra la salubrizare, lucra cu mecanisme și utilaje moderne. I-a alungat pe nuntași din spațiul public, se formase deja un covor de un centimetru de confetti. Și Popescu, în calitate de naș, ce să facă? L-a combătut pe negru, dar a găsit că e mai cuminte să nu se lupte corp la corp cu acesta. I-au dat dreptate zelosului lucrător de la salubritate. Își făcea omul slujba.

Și, dacă vreți să știți, la Popescu la mormânt vor fi scrise doar două cuvinte: Plecați acasă!

Marius râde de ideea asta a lui și acceptă să o îndulcească – plecați, mă, acasă, ce dracu’ faceți aici?, dar poate că totuși va lăsa dispoziție să se monteze la locul său de veci un automat de cafea și, eventual, unul de vin roșu. Să vină oamenii să se reculeagă la el, la Popescu, dar în condiții adecvate.

Articol publicat pe www.catchy.ro, 16 decembrie 2014.