Florentin Petre nu a plecat în Buglaria pentru un trai mai bun. Nu. Când ieșea pe porțile stadionului ce a purtat o viață numele “Columbia”, când autocarul cotea ușor pe lângă Cimitirul “Bolovani”, traversând unul dintre cartierele acelea palide, pe care comunismul l-a legat Ploieștiului ca o piatră de moară de gât, când autocarul înghițea kilometrii spre capitală, traversând străzile înguste și prăfuite din “9 Mai”, cu blocuri cenușii și mute, care par că stau să se prăvălească, Petre intra în legendă.

Cu sufletul plin, ca după o noapte de amor, cu amintirile răsucindu-i gândurile, cu lacrimile mascate bărbătește, cu refrenurile războinice ale “câinilor” mușcându-i lacom din inimă.

Mariajul Petre-Dinamo s-a consumat, ca orice căsnicie, cu bune și cu rele. Iubirea peluzei l-a făcut pe micul mijlocaș, capabil să dea totul pe gazon, de la mațe la ficat, un uriaș. Când fanii, care l-au împins înainte pe cursele nebune de pe dreapta, au simțit că idolul e moale, l-au înjurat și l-au trimis acolo unde niciun dinamovist pur-sânge nu poate merge: la Steaua.

Ca un pui de focă abandonat pe o banchiză, ca bătrânii uitați de nepoți, Florentin a plâns. Orice tribună din lume are ceva din gena artiștilor geniali și demenți, confecționând idoli pe care îi trece prin foc, la primul semn de slăbiciune, pentru a-i reconstrui din cenușă.

Iar Petre este acum ca lupoaica bătrână care l-a îngrijit de Mowgli în cărțile copilăriei noastre. Nu mai poate fugi la fel de energic, nu mai mușcă din dușmani cu același aplomb, genunchii nu îl ascultă mereu. Dar i-a rămas înțelepciunea de a înțelege că vremea sa a trecut. Mintea de pe urmă s-a pogorât și peste fanaticii dinamoviști, care au priceput că biologia nu iartă nici măcar miturile. Și l-au reprimit acasă, în mijlocul lor.

Dar pe Dinamo nimic nu va mai fi ca înainte. Suporterii îl vor căuta în gura tunelului, vor privi în gol pe banda dreaptă, vor cerși altora dăruirea lui. Iar puștiul din Popești-Leordeni, care și-a driblet destinul, trecând peste accidentul de la pescuit, lăsând în urmă o hepatită devastatoare, nu va mai fi acolo. Dar se va întoarce. Așa fac întotdeauna înțelepții.

Dragostea “câinilor” este, până la urmă, firească. Generația lui Petre a fost una damnată. Cătălin Hâldan s-a stins prea devreme, lăsând în urma numele unei peluze și regrete de necuprins, Cezar Dinu s-a grăbit să-i calce pe urme, accelerând nebunește pedala unei mașini care l-a urcat în cer.

Dintre toți cei care deprindeau tainele fotbalului de la Ionuț Chirilă, Florentin a dus crucea până la capăt. A triumfat și în întreceri măsluite, a ridicat deasupra capului trofee pătate de fluierași slugarnici și adversari care au simulat fotbalul, dar a câștigat ceva care valorează la fel de mult ca iubirea celor din Ștefan cel Mare. Dintr-o echipă arătată cu degetul și gonită cu fluierături de pe mai toate stadioanele țării, Florentin este, poate, singurul asupra căruia cugeți de două ori înainte de a-i arunca o vorbă grea. Chiar și când va fi porcăit, cum este Lăcătuș, Florentin trebuie să știe că e hulit cu un soi inexplicabil de afecțiune. De pe Giulești pe Ghencea, Petre este, de fapt, privit cu respectul cuvenit, de pe vremea triburilor, celui mai curajos dintre dușmani.

 

Articol publicat în Evenimentul zilei, 4 iunie 2006.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here