Radu Mărculescu, în 2009, în curtea casei sale din Dorobanți. În mână avea "Evenimentul zilei", unde tocmai fusese "cover", "copertă", "deschidere de ziar" FOTO: ANDREI CRĂCIUN
Radu Mărculescu, în 2009, în curtea casei sale din Dorobanți. În mână avea "Evenimentul zilei", unde tocmai fusese "cover", "copertă", "deschidere de ziar" FOTO: ANDREI CRĂCIUN
Radu Mărculescu, în 2009, în curtea casei sale din Dorobanți. În mână avea „Evenimentul zilei”, unde tocmai fusese „cover”, „copertă”, „deschidere de ziar” FOTO: ANDREI CRĂCIUN

La 94 de ani, Radu Mărculescu, ”veteranul veteranilor” lagărelor sovietice, readuce la viaţă eroii anonimi care au scris, în deceniul ce a urmat celui de-Al Doilea Război Mondial, istoria ignorată a rezistenţei româneşti în Gulagul stalinist. Doar secolul trecut ar fi putut să lucreze un asemenea destin. Viaţa lui Radu Mărculescu este, fără exagerări, o nebunie. O călătorie iniţiatică, precum în dramele antice, cu eroi salvatori şi un noian de pilde. Cea mai importantă: capacitatea umanităţii de a produce răul, în formă absolută, este inegalabilă.

Şi încă una: supravieţuirea este ca o ruletă rusească – ai nevoie de şansă, dar mai ales de curajul nebun de a apăsa pe trăgaci cu speranţa infinită că Dumnezeu există.

N-avea dreptate basarabeanul Oleg Dombrovschi. Nu e ultimul mohican. Într-o casă pierdută pe Calea Dorobanţi trăieşte Radu Mărculescu.

Veteran al veteranilor din lagărele sovietice, omul care în cărţile sale de memorii face lumină asupra unei istorii prea puţin cunoscute: cea a deţinuţilor români din infernul ”roşu”, prizonierii care au refuzat să se întoarcă în ţară pe tancurile diviziei ”Tudor Vladimirescu”. Au preferat chinurile lagărelor. Preţul pentru a reveni acasă era prea mare.

Fila ruptă din cărţile de istorie

Radu Mărculescu o spune cu vocea lui blândă, dar tranşant: ”Nu puteam să ne vindem sufletele. Am fi purtat toată viaţa cu noi cadavrul unui suflet mort”. E povestea multor ofiţeri români de la Oranki, camarazi de arme, onoare şi suferinţă. Eroii de atunci, invizibili şi tăcuţi ca nişte umbre ale unui trecut pe care comunismul l-a îngropat, merită însă mai mult. Merită să se ştie că  românii au fost singurii care i-au forţat pe sovietici, prin repetate şi tulburătoare greve ale foamei, să-şi respecte angajamentele internaţionale şi să-i repatrieze.

La 94 de ani, Radu Mărculescu nu mai este de mult doar un simplu pensionar, într-o ţară confuză şi uşor amnezică. Bătrânul e însăşi memoria unui întreg veac convulsiv, supravieţuitorul pornirilor sale criminale, dar mai ales “fotograful” său neobosit. “Imaginile” lui Radu Mărculescu sunt, pe rând, melancolice şi şocante, roase de timp şi actuale, umane şi animalice.

Ne-a spus istorii teribile, ne-a vorbit despre bărbaţii galanţi ai Interbelicului şi femeile sale sclipitoare, ne-a purtat prin tranşeele mirosind a moarte ale războiului, am oprit în încăperile insalubre şi reci ale lagărelor sovietice, iar la final, am poposit în anticamera comunismului românesc, cu centrele sale de muncă, cu securişti soioşi şi cu ceva atât de rar încât era rostit doar în şoaptă – credinţa.

DOSPIT ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ

Epoca în care copiii adorm cu Horaţiu

Într-un veac normal, destinul lui Radu Mărculescu ar fi trebuit să fie cu totul altul. Născut într-o familie de moşieri, absolventul de litere şi filosofie a nimerit în cea mai proastă dintre lumile posibile. Un univers criminal şi violent, alimentat de ideologii bolnave şi sisteme politice patologice.

“Ştiam foarte bine limba lui Moliere, pentru că mama a fost profesoară de franceză şi o femeie foarte cultă. Mă strivea din punctul ăsta de vedere. Îmi citea din latineşte, pe Horaţiu, cu o fluenţă fantastică. Şi germana am început s-o învăţ de mic, aveam la moşie un administrator neamţ”, îşi aminteşte Mărculescu. Băiatul a crescut doar cu mama. Tatăl căzuse pe front, la Perşani, în Ardeal. Radu avea doar doi ani: „Nu l-am apucat, am doar vagi amintiri cu el”.

Pe Dorobanţi, lumea e pestriţă şi caraghioasă

Casa în care stă Radu Mărculescu e un muzeu în sine. Locatarul ei are aproape vârsta secolului căruia i-a supravieţuit, de pereţi atârnă imaginile unei Românii pierdute între paginile cărţilor de istorie, şi chiar Revoluţia şi-a făcut loc aici, într-un ochi de geam ca o amintire perforată de cartuşele bizare ale „teroriştilor”.

În camera în care petrece ore întregi zilnic, scriind, Radu Mărculescu mai păstrează câteva  icoane făcute de fiul său şi două tablouri pictate chiar de el. Unul e făcut chiar la Paris, în spatele Notre-Dame-ului, amintindu-i profesorului de vechea sa iubire pariziană.

Din când în când, veteranul de 94 de ani îşi plimbă gândurile pe Calea Dorobanţilor, unde Bucureştiul pare mai respirabil. Radu Mărculescu ştie însă că nu acesta este oraşul pe care tinereţea sa l-a lăsat în urmă: „Sunt un observator atent al lumii de azi, nu pentru că vreau, ci pentru că mi se impune. Ieşind din casă, la plimbări, văd automat lumea asta pestriţă şi caraghioasă”. Are şi o explicaţie, simplă şi convingătoare: „A ieşit lumea zăpăcită şi turtită din comunism”.

„Suferinţa ne-a prelungit viaţa”

Pe camarazii săi nu prea i-a mai văzut. Nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că nu prea mai are pe cine. Crede că mai sunt vreo patru în viaţă din cei de atunci. Toţi nonagenari. Printre ei, Oleg Dombrovschi, românul basarabean despre care EVZ a scris în urmă cu câteva săptămâni.

Mărculescu tresare la auzul numelui vechiului său camarad. Şi apoi glumeşte, conştient că nimic raţional nu poate explica supravieţuirea lor şi faptul că sunt încă în viaţă: „Ce face Oleg? 90 de ani? I-a împlinit? E un copil…”.

Radu Mărculescu însuşi este un monument de forţă vitală. Crede sincer că „suferinţa asta pe care am dus-o ne-a prelungit totuşi viaţa. Omul mâncând bine, trăind bine şi având exerciţiu sexual se consumă. Şi mi-am dat seama de asta când am revenit din lagăr şi m-am întâlnit în ţară cu colegii mei de liceu. Parcă eu aş fi fost elev şi ei profesori”.

Suferinţa i-a întărit pe aceşti oameni, lăsându-le astăzi timp pentru a recupera miile de clipe pierdute pe front, în lagare şi în puşcării. Un timp pe care Marculescu şi-l ocupă astăzi pentru a-şi aminti de viaţa pe care n-ar fi trebuit s-o aibă într-o lume normală.

FRONTUL

„În fond, cine e făcut pentru război?”

Radu Mărculescu a fost în anii celui de-al doilea conflict global observator de artilerie. Are povestea tipică a militarului român implicat pe frontul de est: campania până la Odessa, prin Basarabia eliberată de ocupantul sovietic. Mii şi zeci de mii de soldaţi români îndeplinind acelaşi ritual. Lumea era totuşi mică: Radu s-a cunoscut pe front cu Igor, fratele lui Oleg Dombrovschi. Războiul uneşte destinele prin fire invizibile. Şi încă ceva: în tranşee n-ai nicio altă opţiune între camaradul tău şi moarte.

Prima imagine de pe front? „Îmi aduc aminte de teama şi de dorinţa de a o învinge. Sigur că eram un profesor, locul meu nu era acolo, dar în fond cine e făcut pentru război?”, întreabă, ca pentru sine, Mărculescu. Adevărul e că nimeni. Pentru că şanţurile pline de morţi şi o lume în care, la orice pas, poţi să fii eliminat, decontează doar o realitate fără sens.

Una în care imaginile lasă cicatrici pentru totdeauna: „Când am intrat în Orhei, am mers la Poştă. Am găsit acolo români omorâţi de ruşi şi depozitaţi la subsol. Încă nu apucaseră să miroasă, erau recent împuşcaţi. Sus, telefonam acasă, în Bucureşti, unde era totul liniştit, iar jos erau grămezi de leşuri”.

Cadavre pe scări şi catedrala strălucitoare

Odessa e o altă bornă fixă în amintirile de război ale lui Radu Mărculescu. După cucerirea oraşului unităţile româneşti au fost anunţate că trebuie să se întoarcă la Bucureşti, urmând ca alte detaşamente să le înlocuiască. Pentru soldaţii care luptaseră în tranşee, săptămâni în şir, vestea a venit ca un trăznet: „Voiam să mai răsuflăm, să mai stăm o zi-două să ne bucurăm. A venit însă ordinul. Suferisem atât să luptăm şi acum nu puteam să ne bucurăm de victorie”.

Mărculescu a apucat totuşi să facă o scurtă plimbare. Una care i-a rămas întipărită pe retină toată viaţa: „Mi-aduc aminte de emoţia pe care o aveam când la observator vedeam catedrala Odessei şi sentimentul că, în ceaţa care se lăsa, era detaşată de pământ. Apoi, mergând pe străzile Odessei, m-am trezit drept în faţa ei. Pe scări erau cadavre, câini morţi şi catedrala strălucitoare. Am rămas zguduit”.

 

„La întoarcere, ne-am întâlnit cu o altă coloană care venea. Noi, murdari şi plini de pământ. Ei, fercheşi, la cizme, ca de paradă. „Măi, cum este istoria asta, noi am prăpădit atâta vreme şi suferinţă şi n-am putut să mai rămânem o noapte”.  N-au trecut câteva zile şi am primit veste că a sărit în aer comandamentul românesc de la Odessa, cu toţi acei ofiţeri frumoşi şi eleganţi”
Radu Mărculescu, combatant pe frontul de est în cel de-Al Doilea Război Mondial

 

„În drumul spre Bucureşti, am oprit la Râmnicu Sărat unde era garnizoana mea. Seara am rămas la fosta mea gazdă şi am dormit tun. A doua zi, când m-am trezit şi am văzut lume pe stradă, am izbucnit în plâns. După toate grozăviile pe care le văzusem, şocul a fost atât de puternic. Trecusem din infern în normalitate”
Radu Mărculescu, combatant pe frontul de est în cel de-Al Doilea Război Mondial

DECIZII

Onoarea, între o floare roşie la tâmplă şi o cruce de dus în Golgota Gulagului

Radu Mărculescu a filtrat experienţa războiului cu sensibilitatea intelectualului chemat să fie soldat. Inteligenţa l-a ajutat întotdeauna să-şi coordoneze oamenii din subordine. Şi când inteligenţa n-a mai fost de-ajuns i-a rămas ultima fibră a sufletului său: credinţa în Dumnezeu. Când a căzut prizioner, avea 27 de ani, era sublocotenent în Regimentul 28 artilerie şi se afla pentru a doua oară pe front, după episodul cuceririi Odessei.

Era noiembrie 1942 şi românii luptau cu acel curaj pe care doar disperarea îl aduce. Fără şansă însă în faţa covârşitoarelor blindate sovietice. Imaginile pe care le zugrăveşte acum, după atâţia ani, Radu Mărculescu scot din anonimat eroii neştiuţi ai un război inegal.

Locotenentul Sâmbotin se bate cu un tanc

Era o dimineaţă ceţoasă când locotenentul Alexandru Sâmbotin din regimentul lui Radu Mărculescu a sărit cu un sac de grenade pe umăr şi un baros în mână pe coama unui tanc, aruncându-i monstrului de oţel proiectile la şenile, fără să-l poată opri. Sâmbotin a lovit tancul cu barosul, ”cu furie, cu frenezie, cu demenţă”. Evident, n-a reuşit să-l răpună, dar a fugit adăpostit de ceaţă scăpând de blindatul criminal.

Românii au fost, poate, cei mai inventivi soldaţi de pe Frontul de Est. Au luptat cu arme de la periferia istoriei militare, şi când nu mai aveau nimic atacau tancurile cu un coctail original, din foi de cort, snopi de secară şi benzină. Radu Mărculescu îşi aminteşte zorile în care românii se retrăgeau pe un câmp semănat cu cai morţi, cai uriaşi, ”fala artileriei hipo germane”.

Noi, prin ochii profesorului de litere, ”parcă eram o armată de fantome, cu gulerele ridicate şi poalele măntăilor fâlfâind în vânt ca nişte steaguri sfâşiate”. Iar caii românilor, nişte mârţoage mici cu capul mare, traversau nonşalant câmpul plouat cu cadavrele armăsarilor crescuţi de nemţi: ”Şi caii, ca şi noi, s-au mulţumit mereu cu puţin, şi au rezistat bine la ger şi la foame”.

”Goi şi neajutoraţi”, fără tunuri

Când între a trăi sau a muri nu mai stă nici măcar o întrebare, ca în Shakespeare, ci doar hazardul, oamenii ajung să-şi iubească tunurile ca pe aproape. Cel mai dureros moment pentru un tunar – povesteşte Radu Mărculescu – e despărţirea de arma devenită inutilă în lipsa muniţiei.

Tradiţia şi regulamentele obligă la un ritual ca un harakiri: scoaterea închizătoarelor şi spargerea aparatelor de ochire. Atunci, profesorului i s-a rupt o fâşie de suflet: ”Le abandonam ca pe nişte fiare stricate. Goi şi neajutoraţi ne simţeam fără ele”. Cu o zi înainte să cadă prizonier, Radu Mărculescu a scăpat, ca prin minune, cu viaţă, aruncându-se în zăpadă, rostogolindu-se ca un bulgăre.

Dar zarurile erau deja aruncate. În acea ultimă noapte de libertate a dormit într-un pâlc de răchite unde erau adăpostite ultimele resturi din bateria noastră: ”cai, căruţe, oameni, toţi împreună”.

Priveghi la căpătâiul tinereţii

Radu Mărculescu aruncă o metaforă peste durerea de atunci: ”A fost o noapte de priveghi, ca la un mort drag: tinereţea noastră”. Dimineaţa, sovieticii i-au încercuit. Bătrânul de 94 de ani n-a uitat nimic. Îşi atinge cu un deget creştetul şi ne spune, cald: ”Am scris tot aici, sub comunişti când nu puteam scrie nimic pe hârtie, eu scriam în cap”.

În acea ultimă dimineaţă de om liber, un sublocotenent de cavalerie rezolvase, în felul lui, ”problema onoarei”. Radu Mărculescu parcă îl vede cum era, ”întins pe albul zăpezii, cu o floare roşie la tâmplă şi un pistol fumegând în mână”. Atunci, a dus şi el mâna la spate, să-şi scoată arma din teacă. Nu voia să o lase pe mâna sovieticilor. Camaradul Ivan i-a prins braţul. Credea că vrea să se sinucidă. Dar Mărculescu nu era omul soluţiilor simple şi definitive. A ales crucea dusă în Golgota Gulagului.

„Imediat ce am văzut o coloană rusească de tunuri în retragere, am luat contactul cu bateria de tragere. I-am făcut praf. După aia, pe acelaşi drum am mărşăluit şi noi. Mi-am văzut victimele de aproape. Erau uzbeci, nu ruşi. Mi-a părut rău pentru ei. Pentru „isprava” asta am primit “Coroana României” cu panglici şi spade. Preţul a fost însă prea mare”
Radu Mărculescu, fost combatant în cel de-Al Doilea Război Mondial

Când moartea e un rus cu carabină și un câine pitic (II)

Radu Mărculescu a căzut prizionier în 1942, după bătălia de la Cotul-Donului. Au trecut de atunci aproape şapte decenii, iar profesorul încă mărşăluieşte, în coloană, spre o gară de unde plecau bou-vagoanele spre lagărul de la Tambov. Iarna aceea a fost sângeroasă, absurdă şi geroasă. Prizionierii înaintau prin zăpadă şi viscol. Cine nu ţinea pasul şi rămânea în urmă era împuşcat. Un cordon de pistolari încheia coloana morţii.

Între ei se detaşa silueta unui rus îmbătrânit, figură sinistră din care Radu Mărculescu nu va uita nicio trăsătură până când va pleca într-o lume mai bună.

”Era vârât într-o şubă până la pământ, purta o căciulă îmblănită cu clape negre date în lături ca nişte aripi obosite de corb”. Într-o mână ţinea carabina, în cealaltă o lesă din care rânjea un câine pitic şi urât, cu laţe roşcate şi picioarele strâmbe. După ce uriaşul în şubă îi ucidea pe cei care nu mai puteau merge, câinele pitic le lingea sângele de pe faţă.

”Ateii mor primii”

Radu Mărculescu nu mai poate de mult să doarmă aşa cum dorm oamenii care n-au trecut niciodată puntea spre infern. Rusul cu carabina şi câinele roşcat încă îi bântuie visele. A înţeles demult că, pentru el, aceşti doi monştri înseamnă moartea. Aşa că profesorul se grăbeşte, degetele îi aleargă, tremurând, pe tastatura computerului, se grăbeşte mereu să nu rămână în urmă, unde aşteaptă glonţul din carabină.

Acum, pariul lui e cu scrisul. Vrea să termine cartea la care lucrează într-un ritm nebun, un volum despre copilăria lui. Doar un pretext, recunoaşte: ”De fapt, vreau să pun în oglindă lumea de acum cu cea din vremea tinereţii mele pierdute”. Momentul când a intrat în captivitate e pentru profesor prilejul unei fraze de scriitor mare: ”A fost ca şi când din registrul unui film color aş fi trecut brusc într-unul alb-negru”.

Cel mai important lucru pe care l-a simţit Radu Mărculescu, rătăcind prin Gulagul Roşu: ”Ateii mor primii. N-am văzut om fără credinţă în Dumnezeu care să reziste, oricât de robust fizic ar fi fost”.

ÎNTRE ABSURD ŞI DUMNEZEU

În coloană nu se respectă ”legea junglei”

Percheziţiile la care erau supuşi prizonierii erau doar un alt nume, nepotrivit, pentru jafuri. Sovieticii înhăţau tot, de la cizme la ceasuri. Radu Mărculescu îşi aminteşte trei dintre primele victime ale sinistrei coloane a morţii. Sublocotenentul Constantinescu, locotenentul Gheorghe Ion şi plutonierul major Scoruş, cărora în locul cizmelor smulse cu forţa li s-au aruncat nişte obiele.

Au murit îngheţaţi după câţiva kilometri. Pe Radu Mărculescu l-a salvat instinctul de a se trage mereu spre coadă la percheziţii, sperând că, după ce vor fi prădat mii de cizme, jefuitorilor le va mai trece entuziasmul. Nu s-a înşelat.

Revelaţia care eliberează

Marşul, acest Everst al suferinţelor, i-a adus pe prizionieri în situaţia de a trece pe lângă un pârâu. Delirând, însetaţi, mai mulţi au fugit din coloană înspre apă. Au fost împuşcaţi pe loc. Atunci, caporalul Creţu a reflectat: ”Ăştia nici legea junglei nu o respectă. Niciun animal nu atacă pe altul la adăpat”. Mărculescu a văzut cum în jurul lui se instalează revolta, indignarea, autovictimizarea: ”Toate ne subminau rezistenţa”.

Şi aşa, în acea iarnă de demult, prizonierul Radu Mărculescu a simţit cum peste el se coboară un har divin şi a avut o revelaţie care l-a eliberat. A înţeles o lege care contrazice anatomia, ceva ce ţine de alte sfere, ceva profund cum doar sufletul poate fi: ”Pe cât îţi cheltui puterile ca să îi ajuţi pe alţii, cu atât ţi le sporeşti, de fapt, şi pe cât le economiseşti doar pentru tine, cu atât le risipeşti”. Radu Mărculescu a sprijinit tot drumul şi alt ostatic, împuşcat în gât, care s-a încăpăţânat să nu moară.

Actori pentru propagandă

Câte amintiri nu i-au rămas din acel drum, parcă infinit. A privit, cutremurat, cum s-au stins doi ofiţeri, sportivi de performanţă, gimnaşti. Mărculescu îi invidia pentru condiţia lor fizică. Era sigur că vor rezista, iar el, un pişpiriu, va muri. A fost invers. Gimanaştii au cedat repede. Camarazii sublocotenentului mărşăluiau în pas cu moartea.

Când unora le apăreau pete albe pe faţă, de la îngheţ, ceilalţi le dădeau palme până le înroşeau obrajii şi îi readuceau în lumea celor vii. Halucinaţiile deveniseră ceva curent: vedeau oraşe care nu existau. Pe Mărculescu l-a urmărit multă vreme povestea tragică a soldatului Brânduş, care a zbughit-o pe o potecă, strigând că aleargă spre grădina copilăriei lui, unde îl aşteaptă mama.

Deja o vedea mestecând o mămăligă în ceaunul de pe foc. Gărzile l-au împuşcat în timp ce fugea, printr-un vis, spre salcâmii copilăriei. Atunci, lui Radu Mărculescu i s-a părut că vede ”cum sufletul s-a desprins de el, urcând spre cer ca un abur de mămăligă din ceaunul maică-sii”. Oamenii-şacali atât aşteptau: să mai apară un mort, să-l uşureze de haine şi încălţăminte.

Coloana a trecut şi pe lângă o bază aviatică, plină de tineri, bărbaţi şi femei, bine-îmbrăcaţi şi hrăniţi, plesnind de sănătate. Erau actori, se filma o scenă pentru mincinoasa propagandă bolşevică.

”Timpul meu s-a oprit”

Pe conducătorul coloanei îl chema Dvoeglazov. După incidentul de la pârâu, pentru a evita o nouă vărsare masivă de sânge, sovieticul l-a ales chiar pe Mărculescu să organizeze şirurile de prizionieri. Au ajuns la miraculoasa gară fără alte incidente de masă. Dvoeglazov era şi el profesor. Preda contabilitatea la un liceu din Taşkent.

Faţă de brutele celălalte, profesorul de contabilitate era un domn. Nu avea niciun ceas la încheietură. Radu Mărculescu a făcut atunci un gest rar: i l-a dat pe al lui. Oricum l-ar fi pierdut la următoarea percheziţie. Însă, ca în tot ce a făcut sublocotenentul în detenţie, exista o semnificaţie mai adâncă. Mărculescu şi-a motivat aşa darul: ”Timpul meu oricum s-a oprit şi nu va mai porni din loc decât atunci când voi fi liber”.

Poveştile salveză vieţi

Drumul în bou-vagoane, douăsprezece zile pe căile ferate ruseşti, spre prima destinaţie a captivităţii, lagărul de la Tambov, a devenit un exerciţiu care arată puterea nelimitată a fanteziei. O lecţie despre cum poveştile ”exorcizează moartea”. Radu Mărculescu vedea cum i se sting camarazii de foame şi disperare, înghesuiţi unii în alţii ca vitele.

Dintr-o întâmplare s-a născut un joc. Jocul care i-a salvat. Într-o noapte au început să spună poveşti. Iar în noaptea aceea n-a mai murit nimeni. Pentru profesor, vagonul îşi pierduse conturul real. Devenise sala de curs a clasei a VIII-a A, aşa cum o lăsase: ”cu pereţii albi şi tabla neştearsă, cu portretele Regelui şi mareşalului Antonescu pe perete”.

”Nenorocirile noastre trebuiau asumate ca pe un dat, nu ca pe un accident absurd. Acolo unde se intalează absurdul nu mai există scăpare”
Radu Mărculescu, prizonier în lagărele sovietice


MASACRU

Avalanşa foamei şi un Katin anonim

Constantin Puiu Atanasiu e o figură a Rezistenţei române din lagăre. Avocat în civilie, Puiu a trăit momente dincolo de şocant, păstrate acum doar în memoria lui ”Răducu” Mărculescu, într-o casă din Dorobanţi pe lângă care am trecut de atâtea ori, fără să  ştim că istoria e acolo, înăuntru. Când a căzut prizionier, Atanasiu a urmat un marş asemănător cu cel îndurat Mărculescu, terminat însă cu o tragedie.

În povestea lui Puiu, mulţimea prizonierilor, înnebunită de foame, a scăpat de sub control când a trecut pe lângă un sat dintr-o vale. ”Mâncare!” au urlat ei şi au năvălit, într-o avalanşă nebună, peste săteni, răsturnând coteţele, cămările şi podurile. Au înfulecat, cu fulgi cu tot, raţe, gâşte, găini.

Un porc mâncat de viu

Atanasiu le-a povestit camarazilor de lagăr, iar Mărculescu redă fidel, secvenţe cum nu şi-au imaginat nici cei mai bolnavi regizori de la Hollywood: ”Un porc a fost mâncat de viu, tăiat cu satârul, bucată cu bucată”. În lupta dintre oamenii înfometaţi pentru o bucată de hrană, Puiu Atanasiu nu s-a ales decât cu o varză murată.

Ghiftuiţi, prizonierii aparent norocoşi s-au culcat în paturile sătenilor care o zbughiseră pe geam, terifiaţi. Atanasiu şi un alt sergent au avut înţelepciunea să se întoarcă repede în drum, de unde se spărsese coloana. Realizaseră că prizonierii vor plăti scump îndrăzneala de a scăpa o clipă din ghearele Fratelui cel Mare, Roşu şi Dement.

Când sovieticii au venit cu întăriri şi i-au găsit în drum, i-au cruţat. În schimb, pe cei care participaseră la orgia culinară din sat i-a aşteptat moartea, fără recurs. Au fost scenele de coşmar ale unui adevărat Katin anonim în geografia ororilor aduse de acest război gândit parcă de Satan însuşi.

Un masacru în masă: s-a tras cu bestialitate în toţi prizonierii, încă adormiţi după festinul pantagruelic. Au rămas în urmă casele sătenilor pline de cadavre şi sânge. Plus istoria devorată de foamea unei mulţimi de mii de oameni lihniţi.

”În prima noapte de captivitate mi-am visat parastasul. Acasă, ai mei îmi făceau ”de patruzeci de zile”. M-aş fi înfruptat şi eu din bunătăţile de pe masă, dar eu nu mai eram acolo, eu nu mai eram nicăieri, eu nu mai existam”
Radu Mărculescu, prizonier în lagărele sovietice
”Scurma în piatră dorul ca viermele răpus,/ La porţile luminii căzut în cale lungă./ Dar sufletul veghea atât de sus,/ Că moartea nu putea să-l mai ajungă”
Versurile de Vasile Voiculescu pe care Radu Mărculescu le scrijelea prin lagărele pe unde trecea

MOMENTE ANTOLOGICE

”Bazarul iluziilor” şi Conferinţa de la Yalta

În afară de spectacolele de spălare a creierelor cu şamponul ideologiei roşii, prizonierii aveau şi dreptul de a pune în scenă creaţii proprii. Regizor talentat, Mărculescu a devenit repede vedeta artistică a lagărului. În 1945, pe scena umilă de la Oranki, s-a jucat, şapte seri la rând, o operă scrisă de profesorul român: ”Bazarul iluziilor”. O parodie subtilă a ”Marii Utopii comuniste, care va umple veacul cu uriaşa ei minciună”.

Cele şapte reprezentaţii s-au dat între 4 şi 11 februarie. Printr-un pervers joc al sorţii, tot atunci se juca la Yalta o conferinţă a iluziilor, când s-au retrasat hărţi şi s-a sacrificat destinul unei jumătăţi de Continent. Iluzii grave care condamnau sute de milioane de oameni să devină oameni noi în falsa libertate din marele lagăr socialist. Spectacolul lui Mărculescu a fost oprit, evident, de cenzura care nu ocolea nici scenele prizonierilor.

ISTORIA SEXUALITĂŢII, FAZA PE COLHOZ

Femeile sovietice în vreme de război: ”Vrem bărbaţi, nu demnitate!”

Fiecare prizonier avea povestioara lui savuroasă, la care ţinea într-un chip aparte. A sublocotenentului de artilerie Mitică Grama rescrie istoria sexualităţii în vreme de război. Acţiunea se petrece într-un sat de lângă Oranki în care prizionierii formau brigăzi de cosaşi şi contribuiau la bunăstarea colhozului local. Satul era distrus demografic: 80% erau femei, restul – bătrâni, invalizi, copii.

Aşa că n-a fost mult până când doamnele au început să-i exploateze sexual pe cosaşi (care erau cel mai bine hrăniţi dintre ostatici). Au venit sarcinile şi conflictele, ireconciliabile, între gravidele care purtau fructul iubirii cu acelaşi cosaş. Păruielile frecvente între doamnele sovietice au ajuns la urechile ciulite ale autorităţilor.

Politrucii fug când văd ”ruşinea”

Continuarea e în sala de solemnităţi a colhozului, unde s-a convocat o mare adunare, rămasă epocală. Doamnele au fost înfierate că, în vreme ce bărbaţii lor s-au acoperit de slavă în război, sângerând pentru ţară, ele ce fac? Decad din statura morală a femeilor sovietice? Unde le e demnitatea? Femeile, însă, nu mai dădeau doi bani pe lecţiile primare de comunism şi s-au dezlănţuit, urlând: ”Vrem bărbaţi, nu demnitate!” sau ”Faceţi-ne voi ce trebuie!”.

Sau: ”Daţi-ne soţii noştri înapoi, dacă bărbaţii ăştia nu vă plac!”. Apoi, ca turbate, şi-au ridicat fustele arătând ”ruşinea” procurorului şi onoraţilor membri ai prezidiului. O sală mare de solemnităţi a unui colhoz gemând sub femeile isterizate care-şi arătau ”şi faţa, şi dosul” politrucilor care fugeau, speriaţi! Aşa ceva nici Lenin nu prevăzuse în manualele micilor şi marilor comunişti.

CÂND UN CHIŞTOC UCIDE
Viaţa dincolo de sârma ghimpată

Radu Mărculescu şi-a dus anii grei de prizonierat prin lagăre unde sinistrul cotidianului cenuşiu şi înălţările spirituale mergeau umăr la umăr, în eterna confruntare dintre rău şi bine. A văzut şi cum căpitanul Nicolae Popescu-Tudor a sfidat-o pe Ana Pauker, ”cât era de mare şi ciolănoasă”. Venise să cumpere suflete pentru Divizia ”Tudor Vladimirescu”, să militeze printre ofiţeri, cu vocabularul îngust al limbii de lemen.

Să-i convingă să lupte alături de ”glorioasa Armată Roşie eliebratoare” pentru ”salvarea ţării noastre de ocupantul fascist”. Căpitanul i-a dat o replică de mare profunzime, cât un trist rezumat în avans al următoarei jumătăţi de secol: ”Eliberarea de ocupantul fascist nu ascunde decât eliberarea României de români şi robirea ţării noastre pe termen nelimitat sub sovietici”.

Mărculescu a văzut şi cum un prizionier român şi-a dat viaţa pentru un chiştoc, cerşindu-l de la un paznic până l-a primit la pachet cu un glonţ în cap. În Crăciunul din 1949, la Odessa, ostaticii români obosiseră să mai sărbătorească naşterea unui Mântuitor care parcă îi uitase.

Atunci, pentru prima oară, Mărculescu şi-a ieşit de tot din fire: ”Fraţilor, împotriva cui faceţi voi grevă? Împotriva lui Dumnezeu? Împotriva lui Iisus care şi-a permis să se nască acum când suntem noi amărâţi?”. Şi i-a rugat pe toţi să se bucure măcar în ”ceasul sfânt”: ”Dacă nu ne bucurăm înseamnă că am capitulat”. S-a lăsat tăcerea şi au început, toţi, să murmure rugăciuni.

Cum au învins (III)

Era în iarna 1945-1946 când la Oranki a ajuns un personaj care ar trebui pomenit în toate cărţile de istorie, şi nu este. Ionică Ciutea, învăţător de prin părţile Vrancei. Invocând prevederile Convenţiei de la Haga (care stipula neobligativitatea muncii pentru ofiţeri), document semnat de URSS şi prea puţin cunoscut printre deţinuţi, Ciutea a refuzat munca forţată. A intrat în greva foamei.

A fost un David autoînfometat pentru a învinge un Goliat nesătul, care ar fi vrut şi trupurile şi sufletele celor pe care şi-i făcuse sclavi. Ciutea a riscat să moară chinuit, fiind convins că nemţii sau austriecii, sau italienii, sau japonezii vor ajunge cândva acasă şi vor spune adevărul despre URSS, statul care pretindea că respectă în cel mai înalt grad drepturile omului.

Acest moldovean, nebun cum doar eroii sunt, a sfidat tot ce ştiau prizonierii despre rezistenţă în cazuri extreme. Ciutea a făcut greva foamei zece zile, ba mai mult, şi-a aruncat şi hainele ostentativ, stând dezbrăcat, la minus zece grade.

Un semn de la Dumnezeu

Medicii ar spune că a avut un organism incredibil, Radu Mărculescu crede că a fost semnul divin prin care li s-a arătat calea de urmat. Ciutea a fost mutat din mijlocul ofiţerimii române, unde exemplul lui era periculos. Degeaba. Peste jumătate de an, un transport de nemţi sosit la Oranki le aducea un bileţel scris de Ionică. Era bine şi, mai ales, nu muncea!

Printre români, a urmat o ”epidemie” de greve ale foamei. Mărculescu a făcut parte dintr-un grup de aproximativ treizeci de oameni care au apelat la această formă extremă, câştigându-şi, prin suferinţă, dreptul care le era conferit juridic de un act internaţional. Prima tentativă, la Oranki, a fost eşuată.

Ştampilaţi iremediabil ca ”instigatori” au fost trimişi la Gaura Dracului, un lagăr de pedeapsă. Aici, într-un ”izolator”, îmbrăcaţi în zdrenţe, luptând cu ploşniţele şi păduchii, românii au intrat iar în greva foamei. Şi au învins! Victoria le-a fost recunoscut în noaptea de Crăciun, după zile ireale de luptă cu foamea şi tentaţia parşivă a renunţării.

Dau viața mea pentru o carte!

Au primit o hârtie oficială prin care erau ”decăzuţi din onoarea muncii în Uniunea Sovietică”. Un singur prizonier nu s-a împăcat cu victoria. Învăţătorul Mitică Bălan, căruia îi fusese confiscat un manual de franceză, din care citea zilnic. Se lupta cu limba lui Voltaire şi asta îl tinea în viaţă. Visul lui cel mai mare era să se întoarcă acasă şi să-şi înveţe băiatul franceză. Un vis frumos ca o zi de vară la Paris.

Bălan, abia ieşit din greva foamei, a intrat în alta, până şi-a recuperat cartea. Lui Mărculescu i-au dat lacrimile: nu mai văzuse un aşa francofon, deşi în Bucureşti publicase numeroase traduceri din limba franceză şi avea nenumăraţi prieteni care o vorbeau fluent. Mai târziu, la Oranki, în februarie 1948, o altă grevă masivă a forţat repatrierea treptată a românilor, deveniţi ”irecuperabili”. Au participat atunci aproximativ 1.500 de români!

MANIPULARE MADE IN URSS

Fericirea e o himeră şi durează zece zile

Greviştii de la Gaura Dracului au mai fost protagoniştii unui episod halucinant. într-o dimineaţă, şeful lagărului, diabolicul Tiganov, i-a strâns în curte, le-a dat o ”călăuză” şi le-a spus că sunt liberi. Vor lua trenul spre casă, urmând a opri într-un loc unde se organizează ”detaşamente pentru repatriere”. Bucuria dezlănţuită printre prizionieri nu se poate pune în cuvinte.

Primul om liber

Artileristul Lungu ştia din zori că vor pleca. îşi visase calul, şi nu fusese noapte în care să-şi viseze murgul şi a doua zi să nu pornească la drum. Primul om pe care l-a întâlnit în tren Radu Mărculescu era ca propria-i imagine în oglindă. Primul om liber era un invalid de război, cu o medalie în piept.

Ca şi Mărculescu, luptase la Don, doar că sovieticul ajunsese până la Berlin, unde îl prinsese ultima zi a măcelului care mai este cunoscut şi ca Al Doilea Război Mondial. îşi pierduse un picior, dar nu pe front, ci pe fundul unei mine, într-un lagăr de pedeapsă pentru deţinuţii politici. Venea din Siberia, fericit că plătise ”doar” cu atât libertatea. Avea 32 de ani. La fel ca Radu Mărculescu.

Copiii, ca un certificat de eliberare

Românii au dat în gara din Kazan peste o femeie care le vorbea limba: o basarabeancă. Strângea la piept o fetiţă. Femeii îi dăduseră drumul după şapte ani de captivitate. Naşterea unui copil încetase să mai fie un dar divin, devenise biletul pe care scria ”libertate”. Aşa prevedea legislaţia sovietică. Basarabeanca plângea: ”Bine măcar că tatăl pe care i l-am dat era român, de-al nostru”.

Foştii ofiţeri ai Armatei Regale au făcut o chetă pentru copil. Au strâns o sută de ruble, iar apoi s-au dus să se plimbe prin Kazan. S-au reîntîlnit, toţi, seara, la opt, în aceeaşi gară mare. Şi au plecat fericiţi spre Maransk. Zece zile să fi durat toată călătoria lor. S-a dovedit că nu mergeau spre casă, aşa cum îşi închipuiau, ci spre un ”punct de adunare”, de fapt tot un lagăr.

Nu erau liberi, Tiganov îi minţise, le vânduse o iluzie, fiindcă nu avea suficienţi paznici pentru a-i transporta sub escortă. Manipularea a funcţionat perfect: niciunul n-a fugit din grupul fanatizat de fericirea că se îndreaptă spre casă. S-au dus singuri spre următorul punct de pe harta iadului lor.
ULTIMUL ORDIN

”Tu scrie, Radule, scrie…”

Radu Mărculescu a fost eliberat din temniţa sovietică doar că să fie expediat în alta, într-o ţară care era doar caricatura celei pentru care plecase pe front cu nouă ani în urmă. Rezistenţa din Gulagul sovietic a fost încarcerată la Bragadiru. Aici, Mărculescu a fost printre cei norocoşi. Unii au plecat, după un timp, acasă, alţii – la Canal.

În dimneaţa zilei de 17 iulie 1951, Mărculescu a tras lozul norocos. A plecat, dar sufletul i-a rămas acolo, lângă camarazii din lagăr, ”sufletul ca o rufă agăţată în sârmă ghimpată”. Ajuns în faţa casei sale, îmbrăcat într-o uniformă decolorată, acest prizionier dintr-o altă lume şi-a spus: ”Fără lacrimi, eşti soldat, nu muiere!”. L-a aşteptat doar mama, prima lui soţie încetase să mai ţeasă pânza Penelopei.

Lupta pentru a rămâne oameni

Inainte să iasă pe poarta lagărului de la Bragadiru, bătrânul colonel Stelică Dumitru, camarad de carceră, grevă, deportări, i-a spus: ”Tu scrie, Radule, scrie Radule tot ce ai văzut, tot ce-ai simţit, tot ce-am pătimit laolaltă. E ordinul pe care ţi-l las la despărţire”. Şi Radu scrie, scrie la calculator, a învăţat singur.

Recent i-a apărut în germană volumul ”Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică”. La ediţia românească, acum nouă ani, i-a scris prefaţa Monica Lovinescu. La cea germană, pe penultima copertă, Radu Mărculescu a scris aşa: ”Lupta aceasta disperată, dar nu lipsită de o tragică măreţie, a fost ca să rămânem, până la sfârşit, oameni”.

DRUMUL SPRE PARIS TRECE PRIN PERIPRAVA

România „roşie” şi Revoluţia într-un ochi de geam

După experienţa lagărului, pentru Radu Mărculescu a venit şocul comunismului românesc. Scenariul e acelaşi ca pentru toţi prizonierii de război români ce au refuzat să se întoarcă în ţară pe tancurile diviziei „Tudor Vladimirescu”: câţiva ani de linişte şi apoi represiunea teribilă, după evenimentele din 1956 din Ungaria.

Un proces de formă urmat de un sejur carceral la Periprava i-au „mâncat” alţi cinci ani din viaţă lui Mărculescu. De data asta însă, profesorul a fost parţial salvat de şansă şi de ceva cu adevărat rar în perioada „roşie” – martori oneşti. Explică veteranul:  „Experienţa închisorilor româneşti n-a fost, în cazul meu, la fel de dură ca lagărul. Eu nu am fost condamnat, ci doar depus administrativ.

Asta numai datorită caracterului oamenilor puşi să mintă împotriva mea, care în instanţă şi-au retras acuzaţiile. Ţin minte şi acum figura derutată a procurorului de la proces. Toţi martorii acuzării şi-au retras acţiunile”. „Vreţi să vă spun în ce condiţii ne-au fost smulse acuzaţiile?”, ar fi întrebat unul din martori chiar în sală. Justiţia butaforică a României comuniste s-a descurcat însă, scoţând din joben un verdict hilar şi trimiţându-l pe acuzat într-o colonie de muncă, la Periprava.

De la Eminescu la Iisus

În 1964, la 49 de ani, Radu Mărculescu era liber. La aproape două decenii de la sfârşitul conflictului global, românul îşi încheiase şi el, în fine, conturile cu războiul. După suferinţe imense, dar mai ales după o demonstraţie impecabilă de mândrie şi demnitate. La ieşirea din puşcărie, în 1964, Mărculescu avea în faţă o nouă provocare: trebuia să trăiască.

Lucrase, până la procesul inventat din 1958, în domeniul construcţiilor, după ce un prieten inginer avusese bunăvoinţa să-i explice noţiunile de bază.  După Periprava însă, Mărculescu era aproape un proscris. România nu avea nevoie de el. Profesorul de litere era tot ce ura mai mult regimul comunist: un ofiţer din vechea gardă care refuzase să vină cu „Tudor Vladimirescu”, dar mai ales un om care ştia, până la esenţă, ce fusese România înainte de război şi ce era ea douăzeci de ani mai târziu.

„Ca să-mi câştig existenţa m-am apucat de pictură bisericească. Eu pictam de mic, deci nu eram chiar un novice. M-a ajutat mult şi băiatul nevestei mele, un băiat minunat şi cu talent la desen. Cu el am colindat toată ţara şi am pictat şaisprezece biserici. La unele stăteam câte un an sau doi să termin”, rememorează veteranul.

„Nu le-a plăcut deloc când m-am întors”

Până la urmă, chiar încercarea regimului de a scăpa de el, l-a ajutat pe Mărculescu. A cerut, în anii ’70, dreptul de a merge la Paris. „Spre surprinderea mea mi-au dat drumul, gândindu-se probabil că nu mă voi mai întoarce şi le rămân lor casa şi pensia. Eu aşa cred, îmi aduc aminte că securistul care mi-a adus răspunsul afirmativ se uita insistent prin casă. Nu le-a placut deloc când m-am întors, nu mi-au mai dat drumul după aia”, povesteşte Mărculescu.

Revoluţia l-a prins chiar în Bucureşti, în casa de lângă televiziune, în ochiul fierbinte al evenimentelor. Profesorul a trăit însă zilele acelui decembrie ca orice român: într-o confuzie totală, neştiind cine sunt teroriştii, neştiind cine sunt vinovaţii. I-a rămas doar o concluzie concretă, cât forma unui glonţ care perforează un ochi de geam. Sticla spartă a rămas acolo, întâmpinând puţinii musafiri care-i mai calcă pragul, astăzi, profesorului de 94 de ani.

Aceste articole, realizate în colaborare cu Vlad Stoicescu, au fost publicate și în „Evenimentul zilei” la 21-23 februarie 2009.

5 COMENTARII

  1. Ne complacem in atmosfere absurde, il pomenim mereu pe Kafka si totusi langa noi exista oameni care au trait evenimente teribile. Si le povestesc cu linistea interioara a celui ce are credinta dar nu poate sa uite ce a trait. Absurde sau nu, folosind sau nu cuiva suferintele lui si ale camarazilor sai, intamplarile traite fac parte din viata unui om, constituie o experienta unica ce trebuie impartasita si altora.

  2. Va rog, cum as putea sa iau legatura cu cineva din familia lui Radu Marculescu? sa-i pot vizita casa si sa stiu ce biserici a pictat, sa le vad? Multumesc din suflet!

  3. Bună, Ioana.

    Din câte știu, domnul Mărculescu are o fiică. Ea însă locuiește la Paris. În București, domnul Mărculescu stătea într-o casă pe Dorobanți, chiar vizavi de Televiziune. E tot ce mai știu. Încerc să aflu mai multe.

Lasă un răspuns la ioana Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here