Secolul nostru ne ia destul de multe: prima oară ne ia răbdarea

Nu mai avem răbdare, în plin bombardament mediatic, să urmărim de la început pînă la sfîrșit o carieră. Trăim într-un carusel al nebunilor! Trecem cu o lejeritate clinică de la extaz la disperare și înapoi la euforie, simplă escală spre prăbușirea ce va să vină. Uităm astăzi ceea ce ieri clamam de neuitat. Magnificul de-acum este ratatul ordinar de mîine.

Numai în ultima săptămînă am citit, am auzit, ba e posibil chiar să fi și spus lucruri extraordinare și îngrozitoare despre fotbalistul care poartă numărul 7 la Steaua. Orice echipă cunoaște o geografie personală. În această geografie personală, numărul 7 la Steaua este un Everest. E nevoie de multe calități pentru a rezista la acea altitudine. Are Alex Chipciu aceste calități? Cine mai poate să știe? Am oscilat cu toții între admirație și neîncredere.

Jucătorii de fotbal sînt, înainte de  fi vedete, oameni. Ei au leafă, așa cum au, îndeobște, oamenii. Dar ei au, la fel de omenește, zile proaste, zile bune, zile mizerabile și zile de grație. E foarte posibil ca adevărul să se afle chiar la intersecția dintre aceste bulevarde ale zilelor, e foarte posibil ca adevărul să fie doar o medie aritmetică.

Cine e Alex Chipciu? Un căpitan de echipă? Un lider? Un tînăr care și-a pierdut busola, după un exces financiar? Umbra din Slovacia sau omul care marchează de două ori, superb, în poarta lui Pedro Mingote? Nu mai putem accepta înțelepciunea lui „și, și”? E prea mult să constatăm că, și în condiții salariale excepționale, rămînem oscilanți, rămînem vulnerabili, depinzînd de o formă mai degrabă a inimii? E prea mult dacă întrezărim între creșterea salariului și scăderea de formă o coincidență? Sîntem cu desăvîrșire virusați de logica perversă a fluxului de capital?

În altă ordine de idei, aș vrea să nu las neamintit că a murit, pe 16 iulie 2015, Alcides Ghiggia. A făcut stop cardiac în timp ce privea un meci de fotbal alături de fiul său. Alcides Ghiggia a fost un fotbalist uruguayan. El a înscris golul care i-a luat titlul mondial Braziliei, pe Maracana. Se întîmpla pe 16 iulie 1950. Eduardo Galeano consemna liniștea de mormînt care s-a așternut atunci peste cel mai mare stadion din lume. Legenda spune că de fiecare dată, pe 16 iulie, pe Maracana, liniștea aceea încă se mai aude. Au trecut șaizeci și cinci de ani, și liniștea aceea nu trece!

Mulți brazilieni și-au luat atunci zilele și pe acea durere s-a clădit o națiune, așa cum au tot lăsat scris cronicarii. Și uite că, după exact șaizeci și cinci de ani, moare, de inimă, Alcides Ghiggia, ultimul supraviețuitor din acea echipă de uruguayeni care au făcut imposibilul posibil. Alcides Ghiggia a fost un om binecuvîntat cu un blestem. A murit la 88 de ani.

Și nu e deloc limpede ce a vrut să ne transmită Divinitatea cu această coincidență.

Articol publicat în Gazeta Sporturilor, 22 iulie 2015.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentOameni singuri
Articolul următorZlatan

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here