Carusel: nimeni nu e singur

 

Am urmărit în ultimele luni activitatea organizației non-guvernamentale Carusel și îndeosebi a unui om din echipă: Ioan Petre, un sociolog rom de patruzeci și doi de ani (a studiat inclusiv în Danemarca). Carusel are grijă de cei mai vulnerabili dintre oameni, persoanele fără adăpost, lucrătorii sexuali, consumatorii de droguri injectabile, cei care trăiesc cu HIV și alte virusuri grave. Am fost cu Ioan la spital, la Victor Babeș (Carusel oferă un set de servicii sociale conexe actului medical), l-am văzut sprijinindu-i pe cei care primeau diagnostice crunte, și am fost cu el o noapte pe stradă, în ger, căutându-i și găsindu-i pe cei pe care noi, ceilalți, i-am uitat. Mai jos este povestea acestor întâlniri.

 

CAPITOLUL I
Pelé

 

Când au început să-i spună Pelé, lui Edson Arantes do Nascimento nu i-a plăcut, i se părea că e luat peste picior. Apoi nu mai știe cum a aflat că, în limba ebraică veche, Pelé înseamnă miracol (scrie și în Biblie). Și atunci și-a luat supranumele pe umeri și a galopat cu el în istoria fotbalului, câștigând trei tiluri mondiale.

Ne aflăm în plină Epocă de Aur, în cartierul bucureștean Drumul Taberei, la periferie. Copiii cu cheia de gât nu se gândesc la miracole când îl botează Pelé. Ei știu un singur lucru: Ioan e bun, are sprint, marchează cu lejeritate, e greu de oprit. Și mai e ceva: e aproape negru.

Au trecut decenii de atunci. Ioan are acum patruzeci și doi de ani, dar nu îi dai mai mult de treizeci, hai treizeci și cinci. Râde când își amintește de porecla din copilărie: “Puteau să-mi zică Platini, dar, na, pentru că sunt rom…”. Fotbal joacă, de-acum, mai mult în amintiri.

Ioan Petre e social worker la organizația Carusel. Are un master în Sociologie, a învățat jumătate de an în Danemarca la Viborg, a umblat prin toată lumea (din Ohrid, Macedonia până în New York, New York) la conferințe unde a vorbit despre munca sa. A fost și mentorul unor copii defavorizați din Brănești, Ilfov, mergea de două ori pe săptămână la ei la școală să îi convingă să nu renunțe la studii. El îi ajută pe cei de la toate marginile lumii. Poate că totuși e un miracol la mijloc.

Dar, la început, el a fost Pelé. E dintr-o familie cu trei copii (mai are doi frați gemeni, acum plecați la muncă în Anglia). În neam, străbunicii săi au fost comercianți. Cumpărau vite și le vindeau mai departe, mai luau și pământ și ridicau pe el case – afaceri mici și mijlocii. Apoi a venit comunismul și viața s-a schimbat.

Familia lui Ioan n-a fost însă învinsă în trecerea timpului. Bunica lui paternă, prin venele căreia curgea sânge de negustor, obișnuia să plece în excursii în Uniunea Sovietică de unde aducea, înspre comercializare pe sub mână, îndeosebi căciuli de blană, foarte utile în iernile rusești ale comunismului românesc. Mai aducea bunica și aur, iar nepoților le aducea dulciuri (bomboane cubaneze) și mingi de fotbal din piele. Acestea din urmă aveau forța să te înalțe deasupra tuturor celorlalți din cartier. Atunci nici nu mai conta că erai rom, nici nu mai conta că erai altfel.

Pelé al nostru a avut o copilărie fericită. N-a avut nici necazuri acasă, tatăl său era taximetrist, a avut bani pe mână, dar n-a umblat niciodată să îi risipească pe băutură sau femei. Cu școala cum să fie? Toată ziua pe maidane, între blocuri în construcție, cu mingea de piele de la răsărit… În plus, căzuse Ceaușescu, venise tranziția, erau anii `90, toată lumea visa cai verzi pe pereți, îmbogățire peste noapte, se umpluse orașul de buticuri și de bișnițari, iar formația vocal-instrumentală Albatros lansase un șlagăr care conținea versurile București, București, oraș plin de șmecheri ești. Nu era o atmosferă propice cărții.

Și nu s-a ținut nici Pelé de carte. A făcut opt clase, a dat la liceu, dar n-a intrat. Așa că a mers la o profesională să învețe o meserie. A învățat meseria de ospătar. A și practicat-o, dar nu era de el, să îl strige golanii de cartier: Băiatu’, adă o friptură cu cartof prăjit încoa`! A renunțat și s-a trezit la o răscruce. A depășit-o, a mers înainte la liceu, la seral, a făcut treisprezece clase. A avut și probleme cu spatele, a trebuit să umble prin doctori, a fost nevoit să stea o vreme acasă, îi venise și mintea la cap, s-a gândit el ce s-a gândit și s-a pus pe învățat, a dat la facultate, la Sociologie. A intrat, și nu pe locurile pentru romi. Târziu a aflat că există și așa ceva în țara noastră.

Aici, la facultate, s-a simțit cel mai bine. A văzut că de fapt îi place foarte mult școala și, când a prins și o bursă Erasmus în Danemarca, la Viborg, a știut că asta va face pentru tot restul vieții: va ajuta oameni.

Ioan ar fi vrut să rămână acolo, în nord, dar s-a întors în România, a dat la master, la Asistență Socială, la Universitatea din București, l-a întâlnit pe Marian Ursan, a intrat în Carusel și a acceptat că e mai multă nevoie de el aici, acasă.

Carusel este o organizație dedicată celor mai vulnerabili: celor care trăiesc cu HIV și hepatite și tuberculoze, consumatorilor de droguri, persoanelor fără adăpost, lucrătorilor sexuali etc.. Cei cărora le punem repede eticheta ultimii oameni, cei pe lângă care trecem prea repede, cei pe care nu îi înțelegem, fiindcă nu îi ascultăm niciodată.

Carusel – numele acesta l-a găsit Marian Ursan, părintele fondator al organizației. Pentru că viața noastră chiar e un carusel și mai ales pentru că, de fapt, ne place să trăim în carusel, să ne învârtim până amețim un pic. Ne place asta de când abia învățam să facem primii pași. Uneori, însă, te prăbușești din carusel și atunci e bine să fie cineva acolo care să te prindă.

Pelé s-a făcut mare. Iar superputerea sa nu mai e de acum slalomul în viteză printre adversari (de când cu coloana…).

Superputerea sa este acum că are răbdare să asculte și putere să întindă o mână și să îi prindă pe cei care cad.

Pelé a devenit pentru totdeauna Ioan.

 

Capitolul II

Ioan

L-am cunoscut pe Ioan cu ani în urmă, pe când documentam un articol despre venele deschise ale consumatorilor de droguri din Ferentari și posibilitatea ca în România să se deschidă camere de consum, ca parte a unui program coerent de harm reduction, adică de reducere a efectelor negative asociate fenomenului (între timp, Marian Ursan alături de Petre Florin Manole, deputat PSD, a și scris un proiect de lege pentru înființarea acestora). Era ceva cu Ioan.

Unii dintre cei care se apucă de heroină ajung să nu mai creadă în Dumnezeu. Chiar și ei însă se agață de speranța unui înger păzitor. Am și auzit, întocmai aceste cuvinte:

• Băiatu’ ăsta e îngeru’ meu păzitor!

Ioan lucrează într-o clădire micuță, ridicată cu ani în urmă, prin eforturile financiare ale organizației Bambini in Emergenza în curtea spitalului Victor Babeș, spital de boli infecțioase, unde ajung atâția dintre cei pentru care Carusel există. Se numește Centrul de Servicii Sociale Gore (după numele unuia dintre cei ajutați de organizație).

Cei pentru care lucrează Ioan sunt luați cu salvarea de pe stradă, mulți nu au acte, mulți nu au asigurare medicală, mulți poartă cu ei boli foarte grave care – toate – se pot transmite mai departe.

Iar în România, dacă nu ai asigurare medicală, poți beneficia de îngrijire în sistemul public de sănătate doar în regim de urgență.

Prea des, acești oameni ajung aici când e prea târziu. Alții nu pot suporta rigorile vieții în spital și refuză să se trateze, deîndată ce pot din nou să meargă. Pleacă înapoi pe străzi. Uneori se întorc, într-o stare și mai gravă decât prima dată, alteori nu se mai întorc deloc și atunci Ioan aude:

• Ai aflat că a murit…?

Ioan a văzut mulți oameni murind în ultimii doi ani de când funcționează ca un intermediar între oamenii cu probleme sociale severe și unitatea medicală. Dar a văzut și incredibilele resurse ale trupului omenesc de a se reface. Oameni care n-ai fi zis că apucă a doua zi care s-au ridicat din morți și acum sunt bine. A văzut el că sunt oameni care ar face orice pentru a trăi, cum sunt și oameni care vor să moară. A învățat să le respecte tuturor deciziile.

Ioan umblă să le facă acte, le explică drepturile pe care le au, în funcție de bolile de care suferă, îi duce la consiliere psihologică (oferită tot de Carusel, în grupurile de suport din fiecare vineri), și – cel mai important – nu îi judecă. Nu simte că le-ar fi superior.

Oamenii care ajung aici cred că este și vina lor pentru cum și-au trăit viața, dar o parte încă mai mare de vină e dată de mediul din care provin, de educația la care nu au avut acces, de marginalizare și de stigmatizarea care i-a însoțit ca o umbră încă de la naștere.

Fără să consulte statisticile la zi, Ioan crede că 80% dintre cei care beneficiază de serviciile oferite de Carusel sunt romi.

Și îi mai ajută el într-un fel. La modul foarte concret. Pe lângă slujba în ONG (să nu vă închipuiți că oengiștii aceștia fac averi, pentru că, de fapt, au lefuri mici), Ioan și-a mai luat un job. Lucrează part-time la un lanț de supermarket-uri. Se ocupă cu distribuirea ziarului în care sunt prezentate produsele supermarket-ului respectiv.

Pe cei care vor să muncească, aici îi angajează – la distribuirea ziarelor. Un om care lucrează astfel nu câștigă mai mult de trei-patru sute de lei pe lună, dar, pe de altă parte, trei-patru sute de lei fac uneori diferența între a locui în stradă și a-ți permite o chirie.

Am stat lângă Ioan când i-a vorbit mamei unei fete care suferă de cele mai îngrozitoare boli la care vă puteți gândi. Era calm, descria întortocheatul traseu birocratic la capătul căruia se aflau drepturi bănești indispensabile familiei. Avea un optimism care mi se părea ireal. L-am auzit spunând chiar cuvintele acestea, pe care nu le-am uitat:

• Nimeni nu e singur.

Am stat lângă Ioan și când i-a dat unui părinte vestea că fiul său are HIV (și hepatita C). Domnul era îngrijorat, că avea casă numeroasă, și membrii familiei aveau înclinația de a se panica ușor (de altfel, cel mai greu e de lucrat cu familiile celor care au probleme, căci, fără a câștiga de partea lor familia, se pot pierde foarte ușor). Ioan a apelat atunci la zâmbet, ba chiar la umor:

• Atâta timp cât cei de acasă nu vor face sex cu fiul dumneavoastră și nu vor schimba sânge cu el, totul va fi bine.

Trebuie să știți că în secolul XXI, HIV, virusul care duce la SIDA, nu mai e boala care îngrozea omenirea la sfârșitul anilor `80. Un om poate trăi cu HIV aproape cu aceeași speranță de viață ca un om fără HIV, atâta timp cât își ia tratamentul. Practic, HIV a devenit o boală cronică incurabilă, da, nu trece, dar nici nu te mai omoară cu zile. Pe înțelesul tuturor, medicina a progresat într-atât încât HIV a ajuns ca diabetul.

Medicii de la Babeș sunt, la rândul lor, mulțumiți de cum decurge relația cu Carusel (reprezentat, în spital, de Ioan). Și nici nu au de ce să fie nemulțumiți. Pentru că ei știu foarte bine că un om nu se vindecă doar cu pastile. E nevoie de o întreagă plajă de siguranță socială. Carusel nu are singur puterea să o țeasă, dar tot le oferă acestor oameni, umblând pentru ei să le facă buletine, căutându-le rudele și prietenii, învățându-i unde și cum să-și ceară drepturile, sau pur și simplu dându-le o îmbrățișare și un cuvânt de curaj, un minim confort psihic.

• Nimeni nu e singur.

Psihicul. Psihicul e cel mai important, iar Ioan, fără să aibă studii de psihologie, a învățat cum să vorbească în marginea veștilor proaste. Îmbracă totul într-o haină a îndurabilului. Îi întreabă pe cei care ajung în biroul lor despre partea luminoasă a vieții lor până îi convinge să vadă ei înșiși lumina.

E ceva cu Ioan.

 

CAPITOLUL III

O noapte în carusel

E 24 spre 25 sfârșit de ianuarie, se anunță cea mai geroasă noapte din noul an. Cei de la Carusel vor ieși pe stradă să îi ajute pe cei care au de suferit în nopți ca aceasta: persoanele fără adăpost și lucrătorii sexuali. Anul trecut, Carusel a putut să înalțe un adăpost temporar de noapte. Purta numele Odesa și se afla în zona Pieței Romane. Anul acesta, nu au mai avut bani pentru un adăpost. Ceea ce nu înseamnă că i-au uitat pe cei de pe străzi.

Suntem patru – Ioan conduce duba organizației, două fete voluntare (Claudia, un cadru universitar și Ioana, o studentă) și eu. Planul e așa: mergem în locurile unde știm că se află oameni pentru care noaptea e mai lungă. Purtăm veste reflectorizante, ca ale lucrătorilor de la salubrizare sau, dacă preferați, ale ambulanțierilor.

Oprim pe Calea Moșilor, să cumpăr o sticlă de apă plată. Întâmplarea face să fie chiar buticul de la parterul unui bloc în care am locuit în urmă cu mai bine de un deceniu și jumătate. Ca tânăr student, ajungeam la tot felul de ore la acest butic, dar niciodată n-am întâmpinat ostilitate din partea vânzătoarei din tura de noapte. După cincisprezece ani e normal să nu mă mai recunoască, nu-i așa? Sunt nebărbierit de o lună, vin direct de la Madrid pentru noaptea aceasta. Bănuindu-mă de la salubrizare, vânzătoarea (eu o recunosc) se uită la mine cu o nedisimulată scârbă. Încep să înțeleg mecanismele discriminării.

Plecăm spre Ștefan cel Mare, la primele fete. Avem pregătite: prezervative, seringi, ciorapi groși, fulare, mănuși, pături, ceaiuri calde, sandwich-uri. Bun-venit pentru o noapte în carusel!

0 grade.

Sunt orele 22. Blocurile din Ștefan cel Mare stau unul lângă altul, cenușii și mute, sub un cer înghețat. De afară, totul înăuntru pare iluminat. Pe stradă e un ger care te face să crezi că nu mai vine bărbatul la femeie. E un gând greșit. Lucrătoarele sexuale sunt la treabă, au treabă. Fiecare stăpânește o bucată bine delimitată de asfalt, încălcarea acestor granițe poate conduce la războaie. Frigul nopții de acum duce însă la un armistițiu ad-hoc. Fetele se strâng în jurul paharelor cu ceai oferite de Ioan și se încurajează reciproc. Ele știu că oricât de grea, orice noapte trece. Ioan le cunoaște pe toate după numele mic și după renume. Toate poartă cu sine istorii dure. Cele mai multe au copii de crescut, de ținut în școli. Pentru fete, prostituția e o slujbă la fel ca oricare alta și chiar așa o tratează. Altfel și-ar pierde ușor mințile.

În stradă coboară și fete care au multe boli ale sărăciei, multe consumatoare de droguri injectabile, care au mereu nevoie de bani pentru următoarea doză. Polițiști, acum, nu se văd. Fetele se plâng că sunt amendate, că polițiștii le iau din banii munciți, ba uneori chiar și mai rău. Dar nimeni nu le ascultă pe lucrătoarele sexuale.

-1 grad.
Fetele de pe Iancului și cele de pe Mihai Bravu au auzit că în noaptea aceasta va ninge, dar ele știu să recunoască nopțile în care ninge. Nu va ninge. Își primesc sandwich-urile și ceaiurile, în rutina unui ceremonial care le îmbată cu puțină speranță, deși la capătul nopții, când își vor număra clienții și banii, vor constata, invariabil, că n-a meritat noaptea. Ioan le oferă și fulare. Aceste fulare arată mai mult ca niște cagule. Fetele nu vor să poarte așa ceva – cine ar mai opri să ia o fată cu o cagulă?

– 2 grade.

Într-un gang de la Vatra Luminoasă zace un bărbat care îngheață între niște plase de rafie. E acoperit cu un fel de pătură ruptă. Lângă el, un loc gol, în care în alte nopți dormea o femeie. Au sunat oameni din bloc la Carusel, cu gândul că vor face ei ceva și îi vor lua pe amărâți de aici.

În imaginarul colectiv al cetățeanului de la bloc, ajutorul care le poate fi dat acestor oameni așa se traduce: să fie luați și duși undeva. Unde, cum, ce se întâmplă mai departe? Cine stă se gândească la așa ceva? Să nu mai fie văzuți – asta contează.

Dar persoanele fără adăpost refuză, de cele mai multe ori, să se ducă la centre sociale, din cauza abuzurilor la care sunt supuși acolo. Aleg strada, oricât de greu le-ar fi.

Domnul F. scoate capul de sub aproape-pătura sa și ne întreabă:

• Cu ce vă pot ajuta?

Află că am venit de la organizația care vine în fiecare noapte geroasă să îi dea ceai cald. Primește ceaiul cald, primește două sandwich-uri, și începe să ne spună incredibila și trista sa poveste de viață. Poveștile persoanelor fără adăpost seamănă îngrozitor. Le-au murit părinții, frații, uneori și copiii. Au început să alunece pe toboganul vieții, până au pierdut tot. S-au refugiat în droguri sau în alcool. E limpede în cazul multora că au și diferite probleme psihice. Încurcă realitatea cu o ficțiune în care viața e îndurabilă. Au pusee mistice, li se arată în vis cruci, aud voci și se agață cu disperare de speranța că mai există și oameni buni care nu îi vor lăsa să moară înghețați.

Domnul F. are șaizeci de ani, a căzut în patima alcoolului, și-a croit o biografie pe jumătate imaginară în care a fost securist (!), a practicat cu succes boxul și s-a luptat cu cubanezi (!!), învingându-i, acum dacă are mănâncă, dacă nu are nu mănâncă, are o pensie și în baza ei se poate împrumuta, femeia cu care trăia aici (și ea cu harul paharului), în gang, a făcut rost de niște bani, și a plecat pentru o noapte de la el.

Încercăm să-l convingem pe domnul F. să fie un domn când se va întoarce și să nu îi spună niciun cuvânt rău, darămite să…

Zice Ioan:

• Bre, te rog mult să o primești.
• Mi-ai vrut răul aici.
• Nu, bre, dar până acum de câte ori am venit am găsit-o aici, lângă mata. Nu e mai bine să ai pe cineva aici, lângă?
• Eu știu, tată? Eu știu?!

Domnul F. oftează și promite că se va gândi. Plecăm și plecând îl vedem cum ia al doilea sandwich și i-l pune bine, sub un maldăr de haine vechi care, atunci când se va întoarce, îi va ține femeii loc de pernă.

-3 grade.

 Un om fără adăpost, cu o barbă bogată, albă, de patriarh, umblă într-o direcție incertă – ar putea să o apuce și spre nord, și spre sud, și spre est, și spre vest. Umblă ca să nu stea pe loc. E sexagenar, a venit în București din Tulcea și a rămas aici. Domnul P. Spune că s-a obișnuit de copil cu iernile aspre de la Dunăre, cu vântul care spulberă. Nu mai știe unde, dar a auzit el că iarna aceasta vor fi – 35 de grade. S-a speriat atunci. Dar apoi a văzut că n-a fost așa și s-a încântat. A mai aflat că gerul preconizat s-a dus la americani. Nu se bucură de necazul americanilor, dar se bucură că n-a venit peste el. Întrebat ce ar fi făcut la – 35 de grade, domnul P. nu ezită:

• Muream, ce să fac?

Se bucură că nu e cazul să moară, are un orar de la care nu se abate, de cum se trezește începe să strângă pet-uri, sticle și fier vechi, pe care, înspre seară, le transformă, prin miraculoasa alchimie a străzii, în ceva de mâncare și, câteodată, o sticlă de tărie.

-4 grade.  

Undeva în Titan. Un bărbat fără adăpost doarme pe o scară care nu duce nicăieri, deasupra unui centru comercial. Doarme și tremură. Ioan aduce o pătură și îl acoperă cu pătura. Îi lasă lângă cap un sandwich, și, într-un loc mai ferit, unde să nu poată să-l răstoarne în somn, un pahar cu ceai cald.

-5 grade.   

Al doilea domn F. Cere să îl ducem până în Sălăjan. De aici pretinde că ar găsi un microbuz care să-l ducă la Glina, unde, spune el, are o casă, în care își crește cei patru nepoți. Are o fiică plecată pe altă țară, nu ar ști care. Tatăl copiilor i-a adus copiii fetei sale și i-a lăsat la ușă:

• Ia-i, bre, că eu nu ți-am luat-o cu plozi.

Domnul F. i-a luat și îi crește el. E septuagenar, a rămas văduv de două luni și umblă în baston. Primește tot ce îi oferim, află că Ioan nu are copii și conchide că nu e bun. Coboară la statuia lui Leontin Sălăjan (fost lider comunist) și dispare din noaptea noastră, în care fiecare om e un personaj și fiecare personaj e un roman de un realism groaznic și magic.

-6 grade.

Pe la Ozana, în aburul cald al unei canalizări, se odihnesc domnul G. cu o doamnă cu peste douăzeci de ani mai în vârstă. Au relație fiu-mamă, doamna a fost colegă cu tatăl lui, îl știe din copilărie. Domnul G. are epilepsie și a fost operat pe cord acum douăzeci de ani. Nu are locuință, dar ar putea merge la un centru social din sectorul 3, are buletin, se încadrează. Doamna, însă, nu. Așa că el preferă să doarmă în stradă, pentru a-i fi alături. Nici nu se gândește la altceva.

-7 grade.

Doi oameni fără adăpost și-au făcut cuib lângă un chioșc unde se vând, mai ales, țigări. Vânzătoarea, o doamnă cu fes, strigă la noi:

• De ce nu îi luați de aicea? Le mai dați și mâncare pe degeaba! Nu știți că își fac nevoile aici, fără rușine?!

Cei doi dezmint că ei ar purta o asemenea culpă. Confruntată cu dezmințirea, doamna e nevoită să admită că nu ei, un al treilea, care nu e de față. Despre acest om, al treilea, Ioan știe: are cancer la prostată și zilele numărate. Nu se mai poate ține și face și pe el. Ultima oară când fusese văzut în noaptea aceea căzuse și își spărsese capul și umbla cu fața plină de sânge încercând să nu cadă și să nu adormă. Era beat, iar dacă adormi în ger când ești beat îți cresc, considerabil, șansele să mori în somn. Toți oamenii fără adăpost știu asta.

-8 grade.

În părculețul din fața magazinului Unirea, în centrul Bucureștiului stau, pâlcuri-pâlcuri, oameni fără adăpost care și-au încropit un fel de corturi din celofanuri. Sunt printre ei foști copii abandonați pe vremea lui Ceaușescu, crescuți prin orfelinate și ajunși, la maturitate, ai nimănui. În anii `90 li se spunea aurolaci. Au trăit până acum, traversând iarnă după iarnă, și au schimbat drogurile, după cum au fost vremurile. Au fost și cu legalele când legalele erau la modă, au fost și cu heroina, au supraviețuit, dar mai toți au HIV și nu numai. Ioan îi știe bine, Carusel le oferă servicii, încearcă să îi ducă la spital, să îi convingă să urmeze tratamentul, să… Iar ei se bucură că a sosit Ioan cu ceai și sandwich-uri. Dar cel mai mult se bucură când le dă țigări.

–9 grade.

La Unirea e cel mai greu, fiindcă persoanele fără adăpost din centrul orașului au și cele mai mari probleme cu jungla care e orașul. Un tată târâște după el un copil cu sindromul Down. Amândoi dorm pe stradă. Tatăl are tendința să devină agresiv, iar atunci Ioan schimbă foaia și îi spune calm, dar ferm:

• Alo, nenea, așa vorbești tu cu mine?

Tatăl își cere scuze. Copilul cu sindromul Down nu spune nimic. Ioan îi pune copilului pe cap un fes.

-10 grade.

Pe strada Academiei, unul lângă altul, trei oameni fără adăpost. Unul ne înjură. Unul se bucură că ne vede, unul crede că suntem doctori și ne cere sfaturi medicale. Ioan le vorbește tuturor. Locuiesc chiar pe această stradă și i-am văzut de sute de ori pe acești oameni. Nu am oprit niciodată să le dau un ceai sau un sandwich.

Rămân aici și îl văd pe Ioan urcând în dubă, semnalizând și demarând încet, depășind șarpele galben al taxiurilor de noapte care își așteaptă clienții. A trecut de mult de miezul nopții, n-am mai rezistat frigului, am cerut să închei noaptea mai devreme.

Eu rămân pe loc și plec înspre pământ capul, și nimeni nu va putea spune vreodată dacă pe obraji am sau nu am lacrimi. Ioan conduce mai departe prin noapte.

 

CAPITOLUL IV

Diagnosticul

Medicul Ionuț Popa e de un deceniu la Spitalul Victor Babeș. După rezidențiat, în ultimii șapte ani, a lucrat la secția de boli infecțioase – HIV/SIDA, unde a dat peste o echipă foarte implicată. Înainte de toate acestea a fost la Urgențe, la Floreasca. A preferat, însă, să se dedice bolnavilor cronici.

Doctorul o spune fără ocolișuri: nu e de ajuns ce poate să facă medicina pentru oameni care trăiesc cu virusul HIV. O dată ieșiți din spital, cei mai mulți se întorc într-o lume foarte dură, într-un mediu social extrem, fără nicio plasă de protecție.

Apoi, mulți dintre pacienții care ajung aici nu au acte de identitate, nu au asigurare socială. Teoretic, spitalul poate să îi primească pentru șaptezeci și două de ore, timp în care ar trebui să-și rezolve problema asigurării.

Aceste trei zile sunt critice. Și aici intervine Carusel. Ioan Petre aleargă după actele oamenilor, se duce la Casa de Asigurări cu rezultatele analizelor care atestă că un pacient are HIV. Fiindcă dacă are HIV, atunci intră în mod automat în sistemul de asigurări. Astfel pot rămâne în spital până când se pun cu adevărat pe picioare. Mai departe însă?

Medicul apreciază grija pe care statul român o are față de cei care trăiesc cu virusul HIV, care beneficiază de medicamente gratuite și un minim ajutor bănesc (o indemnizație pentru hrană de 500 de lei pe lună). Numai că ultimul deceniu l-a învățat că nu e de-ajuns.

Concret: să spunem că un pacient ajunge la spital cu o pneumonie (cu complicații din cauza virusului HIV), doctorul Popa îl stabilizează și vine ziua când trebuie să îi dea drumul acasă. Numai că pacientul nu are o casă. E un om fără adăpost. Și e iarnă. Și căminele sociale nu primesc oameni care au HIV (medicul e pentru o soluție cu adăposturi speciale pentru cei care au virusul). Acel pacient va ajunge până la urmă din nou în grija doctorului, fiindcă se învârte într-un cerc din care nu poate evada.

Și mai sunt și drogurile. A văzut cum au explodat și cazurile de HIV după fenomenul legalelor, care a schimbat obiceiul de consum al drogurilor (s-a mărit numărul injecțiilor zilnice, ceea ce a crescut considerabil riscul de transmitere a virusului). Consideră consumul de droguri injectabile o mare problemă a societății românești, despre care se vorbește mult prea puțin. E de acord cu ideea unor camere speciale de consum, care ar duce la scăderea riscurilor asociate consumului.

Sunt șaizeci de paturi în această secție și se pot vedea și saloane de doi bolnavi în care e un singur bolnav. Pentru că dacă un pacient are și HIV și tuberculoză și unul are doar HIV ei nu pot sta în același salon, fiindcă dacă stau vei avea în curând doi bolnavi de HIV și de tuberculoză.

Ca atâția medici din România, s-a gândit la soluția emigrării. A fost ceva care l-a ținut aici, acasă, unde are familia și prietenii și, da, pacienții. Cei care trăiesc cu virusul HIV vin din trei în trei luni la control și o dată pe lună să-și ridice tratamentul (pastilele respective nu se vând în farmacii, pentru că asociațiile de bolnavi au cerut asta, pentru a nu fi stigmatizați și de farmaciști).

Și, da, unii pacienți au avut puterea să-și schimbe cu totul viața, să renunțe la droguri, și-au găsit locuri de muncă, urmează riguros tratamentul și trăiesc cu HIV și îi mulțumesc medicului din trei în trei luni, la fiecare control.

Iar pentru doctorul Popa, cuvintele acestea contează.

Pionierii, cosmonauții

Doamna doctor Simona Erscoiu conduce secția de boli infecțioase-HIV/SIDA de la Babeș. A făcut parte din prima echipă de medici care a pus un diagnostic de SIDA în România (în 1985). Își amintește că atunci medicii care intrau în contact cu pacientul erau îmbrăcați precum cosmonauții. Nimeni în lume nu prea știa ce e de făcut (primele medicamente cu adevărat foarte eficiențe aveau să apară un deceniu mai târziu, iar în România abia spre sfârșitul anilor `90).

Nu se vorbea despre SIDA în România comunistă, era o boală asociată cu homosexualitatea și consumul de droguri, ori  în raiul comunist pur și simplu nu putea exista așa ceva. Și atunci, cum să explici existența SIDA? Era incompatibilă cu ideologia.

Iar acum, treizeci și trei de ani mai târziu de la acel prim diagnostic de SIDA, Simona Erscoiu se revoltă că încă există doctori în țară care au o reticență când aud de HIV și ocolesc intervențiile chirurgicale în cazul acestor pacienți. Consideră că n-au mers în pas cu progresele din medicină, că au rămas cu o teamă nejustificată.

Doctorița a văzut toate generațiile de oameni care au luptat cu virusul HIV. De la copiii infectați pe vremea lui Ceaușescu (la Babeș, casele în care stau pacienții poartă numele unora dintre copiii de atunci – Casa Andreea și Casa Doru), până la noile valuri epidemiologice, asociate mai ales cu consumul de droguri injectabile și prostituția. Apogeul a fost atins în anul 2013, acum trendul e un pic descendent, pentru că etnobotanicele nu mai sunt legale și heroina s-a tot scumpit.

Despre Carusel nu are decât cuvinte de laudă: dă o mână de ajutor indispensabilă și care, în definitiv, salvează vieți.

Presa! Presa face prea puțin, crede doamna doctor. Prea puțin pentru a deschide ochii societății cu privire la ce înseamnă HIV și cum se transmite: “Suntem în 2018 și oamenii încă se mai feresc să îi atingă pe cei infectați!”.

Prea puțin pentru a deschide ochii societății către viața și moartea consumatorilor de droguri, pe care ne-am obișnuit să ni-i imaginăm departe, pe o insulă de la periferie. Nici HIV, nici hepatitele, nici tuberculoza nu cunosc însă aceste granițe.

Diagnosticul medicilor? Nu e blând, dar e adevărat: “Soarta acestor oameni e problema întregii societăți”.

Nimeni nu e singur.

 

*

Dacă vrei să ajuți organizația Carusel, o poți face aici.