Despre unele conferințe ale domnului Borges, ținute într-o aulă în urmă cu treizeci și opt de ani. Dar nici nu contează amănuntul: temele acestea sunt, oricum, veșnice.
La sfârşitul primăverii anului 1978, Jorge Luis Borges trăise deja aproape şaptezeci şi nouă de ani şi mai avea încă opt, despre care nu ştia deocamdată nimic. Dar timpul este – desigur – numai o convenţie.
Atunci, în mai ’78, Jorge Luis Borges a început un ciclu de cinci conferinţe la Universitatea Belgrano. Cuvintele care s-au spus, cu acest prilej, au fost strânse în cărţi. Nu sunt multe fraze – Jorge Luis Borges, pe lângă erudiţia monumentală, era şi genial în arta de a fi succint –, dar sunt fundamentale. E greu de înţeles cum se pot înţelege, până la urmă, aspecte esenţiale din trecerea oamenilor pe pământ fără înţelepciunea lui Jorge Luis Borges. Aceste cuvinte se găsesc şi în Borges oral, care împreună cu Nouă eseuri danteşti dau o cărticică publicată la Polirom încă din 2012. Dacă nu o veţi judeca după dimensiune – cum frumos cere, cu privire la propria persoană, şi Yoda, marele maestru Jedi din vechiul război al stelelor – veţi putea descoperi una dintre marile cărţi ale omenirii.
Trei dintre conferinţe sunt dedicate cărţilor, nemuririi şi timpului. Cea despre cărţi este una dintre cele mai frumoase şi exacte pledoarii care s-au făcut vreodată lecturii. Jorge Luis Borges era deja orb şi vorbea copleşitor despre forţa pe care o simte pătrunzând în odăile casei sale de fiecare dată când o carte nouă ajunge acolo. Jorge Luis Borges ne mai atrage atenţia că marii învăţători care s-au întâmplat pe lume vin dintr-o tradiţie orală. Ei au respins cuvântul scris. Bunăoară, Iisus Hristos a scris o singură dată ceva, iar ceea ce a scris el pe nisip repede a fost şters de valurile marii. Înainte de Hristos, însuşi Socrate trăia fără să simtă nevoia de a scrie. E adevărat, totodată, că aceşti oameni au existat într-un timp în care se citea încă mai puţin decât astăzi.
Jorge Luis Borges scrie şi mai minunat despre nemurire. El afişează o modestie de care nu face paradă, respingând până şi ideea că ar putea să existe un Jorge Luis Borges pentru totdeauna. E conştient de faima sa, şi vrea să scape, pe viitor, de povara acestei faime. Nu a fost aşa. Totodată, Jorge Luis Borges ne dă, în chestiunea nemuririi, acest fragment de o dureroasă frumuseţe poetică: „În sfârşit, ţin să vă spun că eu cred în nemurire; nu în nemurirea personală, ci în cea cosmică. Vom continua să fim nemuritori; dincolo de moartea trupească şi de memoria noastră rămân faptele noastre, actele noastre, atitudinile noastre, un minunat crâmpei al istoriei universale, chiar dacă noi nu ştim aceasta şi e mai bine să n-o ştim“.
Cât despre timp, Jorge Luis Borges este de părerea – clasică, deja – că el, timpul, este cea mai mare problemă (nerezolvabilă) a metafizicii. Vorbind despre timp, acest Borges, Borges cel Mare şi Orb, evocă teorii, invocă argumente, combate autori şi, cu aceeaşi formidabilă capacitate de a nu se umple de sine, are puterea acestei judecăţi: „Problema timpului este problema noastră. Cine sunt eu? Cine este fiecare dintre noi? Cine suntem? S-ar putea să aflăm cândva acest lucru. S-ar putea să nu-l aflăm. Dar între timp, aşa cum a spus Sfântul Augustin, sufletul meu arde fiindcă vreau să ştiu“.
Citiţi, citiţi, citiţi Borges oral. Arareori, dacă nu niciodată, veţi mai primi atât de mult de la doar câteva pagini.
Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 508 / 11 ianuarie 2016.
