Între victoria de la Pireu și înfrîngerea tinerilor (viitorilor?) tricolori cu Germania, rămînem la fel: nedumeriți.
S-a trecut prea ușor peste cele trei puncte din Grecia? Avem altă chestiune pe ordinea de zi, mai arzătoare: Pițurcă. I-ar fi naționalei mai bine fără cel mai prezent selecționer din istoria ei? Sau dimpotrivă? Unde ne aflăm pe drumul acesta dintre construcție, reconstrucție și nicăieri? Vom ajunge la European, măcar acum, cînd pînă și fotbaliștilor Gibralatarului li se dă șansa de a vedea Parisul?
Firește, toți, microbiști, ziariști, veterani confortabil așezați în fotolii, știm mai bine ce e de făcut. Sîntem oracole, noi am intui potențialul juniorilor, noi am reforma sistemul, noi am paria doar pe cărțile cîștigătoare, noi avem mentalitate de învingători, nu?
Dar dacă – întreb doar – e ceva greșit, întru totul greșit, cu solul gîndirii noastre calcistice? Doar așa putem cîștiga, doar așa putem ajunge la turnee finale? Avea dreptate Cristi Chivu și pînă și Generația de Neuitat (n-ați uitat sper expresia impusă de Florin Răducioiu) tot așa a trăit – din veșnicul 1-0 și fundul în poartă? Acesta – cîștigul la limită, chinuit, tremurat – este tot ce ne este dat în indiscutabilele noastre calități de suporteri ai echipei naționale de fotbal a României?
Nu putem trăi decît de la mutare la mutare, ca un șahist incapabil să-și gîndească întregul parcurs? Destinul (mare cuvînt?) nostru în fotbal, ca să nu mergem și mai departe, este acest mic profit din greșelile adversarilor (acum, inadecvatul Ranieri)? Dacă Pițurcă n-a ajuns din hazard cel mai selecționat selecționer? Dacă acesta este de fapt Everestul nostru?
Cele trei puncte rămîn în clasament și – clișeu, realitate – cît vor conta în economia finală a grupei! Dar! Care e oglinda corectă? De unde plecăm, dacă nu ne mulțumesc explicațiile care decurg din fatalism? Avem o filosofie a jocului de fotbal în prezent? Putem ieși din matca istorică a temporizării? Ce învață juniorii care învață ceva? Ce școală de portari, de fundași, de mijlocași, de atacanți și chiar de antrenori avem?
Un scriitor care a rămas în istorie pentru altceva, mai exact pentru o revoluție, chiar dacă eșuată, cum sînt îndeobște revoluțiile, lăsa în tinerețe hîrtiei unui jurnal de călătorie inițiatică această frază: “Aurul nu are demnitatea subtilă a argintului care devine mai fermecător cu trecerea timpului”.
E o dezamăgire, dar s-ar putea să fie diagnosticul: căutăm doar strălucirea pasageră a aurului, încredințați că un salvator ni-l poate aduce, imuni la frumusețea argintului din trecerea timpului cu un rost. Ne lipsește ceea ce face jocul astăzi, în fotbal: știința de a fi solidari într-un efort comun, care să țină mai mult de o generație. Se vede în fiecare zi, pe fiecare stradă, în fiecare oraș și în tot mai multe dintre casele noastre. Poate că de aici ar trebui, în definitiv, să începem.
Articol publicat și în Gazeta Sporturilor, pe 12 septembrie 2014
