Cu ocazia sărbătorilor pascale și a zilei de 1 mai muncitoresc, am dat o fugă pe litoral. Am fost acolo și am văzut cu ochii mei.
Mi-am precizat poziția încă din titlu, ca să știți cazul: nu sunt o ființă gregară, nimic nu-mi place mai mult pe lume decât solitudinea. Ăsta sunt, cu mine am defilat. Fiind un singuratic, am ocolit temeinic toate grupurile organizate, găștile, partidele politice, masoneriile, galele, haitele, turmele, adunările de oameni.
Am călătorit pe litoralul românesc, cu prilejul zilei de 1 mai, de câteva ori în viață, cam la șapte ani distanță, mai mult pentru a constata încotro ne îndreptăm. Am constatat: se merge în direcția greșită.
Nu e în firea personală să-mi doresc să mă îngrămădesc pe plaje friguroase cu mulțimea de cetățeni, să plătesc toate serviciile la prețuri triple și, sărăcind, să mai revin pe litoral după alte două luni, când se lasă iar răcoarea.
În plus, prefer Mediterana și Pacificul, nu am anturaj în fața căruia să fiu nevoit să mă fălesc cu ultimele achiziții vestimentare sau femei-breloc. Dimpotrivă.
Două stațiuni și între ele multe ruine
Dar am fost anul ăsta, am fost și am descoperit câte ceva. Prima descoperire este că litoralul românesc, deși sublim în prezentările televizate care reclamă grad de ocupare sută la sută an de an, nu mai există. E minunat litoralul nostru, atât că nu mai e deloc.
De unu mai (și nu numai) doar două stațiuni mai contează: Mamaia și Vama Veche. Mamaioții îi numesc boschetari pe vamaioți. Vamaioții le spun mamaioților cocalari. Nici nu știm să mai precizăm dacă adevărul e, cum știau vechii latini, undeva la mijloc.
Între aceste două extreme se strânge un litoral-fantomă, populat de hoteluri-mamut lăsate în paragină, care stau să-ți cadă în cap la fiecare bătaie mai aprigă a vântului, grijă mare. Ruinele.
Dispariția plinelor și a pijamalelor
Am umblat tot litoralul cu gândul să împart iar lumea în pijamale și pline, să dau o bilă, să joc biliard. Campion la biliard, caut job de bodyguard, cum zicea și șlagărul aferent. Nu e bine, nu mai ai unde să dai bila. Și bowlingul s-a săvârșit. Ca fun poți însă să te destinzi la păcănele. Dau băieții gheară ca Lis în febra lămâițelor.
Când eram eu copil, renumita stațiune Saturn nu doar că încă exista, dar era superbă. Nu mai sunt copil, de decenii. Intru în Saturn răvășit de melancolie și văd cum câinii fac dragoste nestingheriți pe carosabilul precar. În fața unei prăvălii cu de toate, pe scăunel, un saturnian solitar bea bere la pet și privește maiestuos în gol. În rest, nu pot să consemnez decât sfârșitul.
Rămășițele steagurilor
La steaguri la Neptun nu mai sunt steaguri. A bătut vântul și le-a rupt, le-a dat fatalitate ploaia, au rămas resturi de cârpe care fâlfâie cum zboară curcile. Steagul Uniunii Europene se mai ține într-o idee, al României e și decolorat de soare, că galbenul predispune la așa degradare. La o cârciumă limitrofă se vinde cu cinci lei cartonul de hamsii, dar s-a pus lacătul pe ușă, și nu se mai întâlnește cererea cu oferta. Un băiat care poartă un tricou cu Micky Mouse care îmbrățișează tandru un dos de damă se plimbă melancolic încolo și încoace.
Iar la Mamaia… Dumnezeule, Mamaia! Acest Monte Carlo de divizia D împleit cu Bollywood-ul la mâna a doua – stați să vedeți.
Cine sunt zilierii cluburilor de fițe
În Nord s-a adunat toată floarea cea vestită: beizadele care se tăvălesc prin făină în văzul lumii, copii de bani gata furați, moftangiii timpurilor recente, rentierii, toți. Și în vârf întotdeauna tronează o tânără de impecabilă moravuri care face din botic pe insta, să trezească în alte domnișoare de impecabile moravuri patima pizmei.
Se etalează ținute deosebite și, dacă dați ureche, veți auzi: vestimentație oferită de Raul-Butic sau Roberto-Țoale. Raul & Roberto sunt, desigur, foști coordonatori de rețele de hoți din magazinele de lux din Occident, care acum își desfășoară activitatea pe internet. Ei pot oferi tot ce e mai strident, ca să fie frumos.
Nopțile pe club nu sunt grele, dar sunt mai ușoare decât pe vremuri, fiindcă s-au mutat petrecerile mai pe zi, se ia din pripă treaba.
Zeii, puțini aleși, pot etala la sfârșitul mini-vacanței toate marile brățări – e ca și cum ai face la tenis colecție de grand-slam-uri. Niciun papagal n-a cunoscut vreodată atingerea magică a tuturor brățărilor importante. Asta e suprema, e nucleara.
Și acum iată brățările: le poartă foști, dar și viitori pușcăriași, băiețași care vor să fie băieței, cum v-ar explica Uzzi de la Mafia, copiii funcționarilor corupți din anii `90 care și-au făcut averile pe cârca statului și, uneori, puțina pușcărie în anii din urmă. Câțiva veterani rătăciți, o mână de angajați care au cunoscut chiar și patima muncii cinstite, dar și noua generație de îmbogățiți, îndeosebi proxeneți, traficanți de marfă, vânzători de leacuri false pe internet, golani care și-au făcut banii din combinații, obscuri șmecherași de provincie.
Meme și plovărași
Prin corturile festivalurilor de profil, corporatiști surmenați se fac praf, dar asta nu e o problemă, fiindcă dacă vine cocaina cu tona la mal românul râde și face meme. Trebuie să știți și asta: copiii bătrâni de bani-gata le poartă dispreț managerașilor care și-au strâns bruma de bunăstare stând prin ședințe. Aceștia sunt descriși cu cuvintele: sărăkie, drogălău.
Dubaistele în concediu, care au trudit tot anul cu sudoarea frunții, sunt acum escortate de tineri salahori la sălile de fitness, care în limbajul locului poartă frumosul nume de plovărași.
După club, diminețile încep foarte târziu, pe la unu-două, când chelneri efervescenți zumzăie pe lângă abulicele tinere de impecabile moravuri oferindu-le fresh-uri verzi, dar ele, apatice, obo și supi, plescăie din botoxel în semn că nu, baws.
Romantismul nostru oriental
La Constanța, în portul turistic, se mănâncă, en passant, șaorme cu de toate și domni grizonați, orientali romantici, dau ghes consoartelor: hai, fă, să-ți iau o-nghețată. Pe sub tricourile jilave, jupânii poartă burtici ca buteliile.
Vederi de la malul mării: din înalt un pescăruș îi urează noroc canișului unei cucoane aducând-o în pragul nebuniei temporare. Un pensionar se strecoară cu o Solenza roșie printre mașinile tunate și se tot duce pe drumul lui presărat cu gropi.
Și ce înveți de pe la mese, ascultând? Că dacă ți se dă bătaie și ulterior ai dureri de oase e frumos să spui: s-a urcat X pe cer. Unde X e cel care ți-a dat bătaia. Se cuvine să nu uiți să menționezi urcarea pe cer în caz de vreme mohorâtă.
1984 pentru totdeauna
Indiferente la toate acestea, răsăriturile și apusurile au rămas aceleași. Se mai leagă prietenii, se mai sărută tinerii și uneori își oferă unii altora florile albe de cireș ale primelor iubiri, dar asta se întâmplă mai degrabă rar.
S-a pierdut ceva și s-a pierdut definitiv. Muzica de bubuie pretutindeni e fie monosilabică, fie o manea deghizată. Prin vamă, ultimii rockeri chinuie o chitară, dar nu mai avem noi nici chitariștii amatori de altădată.
Necazul, prieteni, e că România e fragmentată în caste care nu au contacte unele cu altele, dincolo de disprețul reciproc. Se mai întâlnesc prin benzinării, iar aici se uită cu scârbă unii la alții.
Pe partea economică, direct, cel mai de succes club la zi îi aparține unui patriot român, momentan fugar, care se ascunde de justiție pe alt mal al Dunării.
Turismul nostru șchioapătă, în ciuda profiturilor înregistrate, ospătarii sunt nervoși și, dincolo de răsărituri și apusuri, singure ceafa de porc la grătar cu cartofi prăjiți și epava de la Costinești sunt neschimbate. Există și acest 1984 pentru totdeauna.
Ce frumos e la mare!
