Se protestează în contra imunităţii înţeleasă ca privilegiu absolut. E o seară importantă în faţa Senatului României. Las protestul şi fug, cu inima strânsă, către cinematograf. La cinema e filmul „Câini”. Am citit niştre cronici de specialitate şi m-am îngrozit: acesta e un thriller şi o să mă sperie rău. N-a fost cazul.

Debutul lui Bogdan Mirică în lungmetraj a primit apreciere la Cannes (tot criticii!) și face o frumoasă carieră internațională. Dacă nu ești însă nici critic de cinema, nici slab de îngerul entuziasmului în fața succesului festivalier, atunci s-ar putea să vezi un pic altfel cum devine toată chestiunea.

Nu m-am dedulcit la croissant pe Croazetă, nu dau„wow“ la tot ce primește premiu în sudul Franței, ba – în ultimii ani – chiar dimpotrivă. Am devenit prudent. Abia după ce se încântă criticii de specialitate mi-e cu adevărat frică. M-am dus la „Câini“ cu această rezervă.

Ca și cum nu era de-ajuns, mai am și acest defect care mă îndepărtează de cinemaul momentului: țin la coerență. Arta este o convenție – putem conveni chiar să fim iraționali, dar dacă nu convenim asta, atunci am câteva așteptări de personaje, de exemplu un minim comportament logic.

Iar în „Câini“ am găsit cel puțin zece fracturi logice cumplite, pe care nu le-am putut umple cu nimic, apoi am renunțat să mai număr. Asta e situația, m-am resemnat – oamenii aceștia au un comportament imprevizibil și trebuie să ne mulțumim cu atât. Mă simt tot mai singur pe baricadele întrebării – dar de ce? N-are nimic.

Și mai frică mi s-a făcut când Roman, personajul interpretat de Dragoș Bucur, s-a îndreptat ferm cu farfuria în mână, să ia provizii din oala de pe foc. Zic, stai să vezi că urmează douăzeci de minute de ciorbă. Dar n-a fost, domnule, așa. Mâncarea s-a dăruit câinelui, ceea ce – într-adevăr – e cu totul altceva.

De altfel, filmul lui Bogdan Mirică reușește să spargă tiparele vechiului noul val. E altfel, e curajos, chiar își propune să spună o poveste, nu să fie o sumă oarecare de scenete. Pare că din clipă în clipă în filmul acesta chiar se va întâmpla ceva (nu doar pe interiorul oamenilor). Nu vom mai vedea doar oameni care merg pe drum (acum și cu pușca în mână). Cadrele se schimbă, peisajul e inedit, muzica (ei bine, da) există. „Câini“ are și ritm, și poezie, și haz. Iar cei trei actori cu partituri majore – Gheorghe Visu, Dragoș Bucur și Vlad Ivanov (pe care nu ezit să îl numesc din nou cel mai bun actor român în viață) – sunt cu adevărat excepționali. E de-ajuns? Că nu e.

Căci uite că acest film care e din afara (poate chiar împotriva) esteticii decăzute în clișeu care a ajuns vechiul noul val reușește să fie tot profund românesc. E ca și cum o iei pe cu totul alt drum dar, inevitabil, sfârșești tot la Brăila sau la Tecuci, ca și cum nu s-ar putea, pur și simplu!, nu s-ar putea altfel. E ca un blestem sau ca o binecuvântare, dacă vă place.

„Câini“ e românesc prin dialogurile sale îmbibate de tragismul nostru istoric profund neserios (n-ați uitat, urmărim un thriller întâmplat în mediul rural), prin această splendidă definiție a omului care are frică de Dumnezeu, cum și Dumnezeu are frică de el. Just.

Există momente în care – din păcate – nu îți dai seama dacă filmul ăsta chiar vrea să fie o parodie sau pur și simplu așa iese thrillerul românesc. Exemplu: un polițist de țară pune o labă de om într-o farfurie și o examinează cu tot profesionalismul de care poate da românește dovadă. Și sala moare de râs. E un picior de om pe un platou și noi nu avem nicio tresărire de oroare. Râdem în hohote. Exemplu: un bolnav în stadiu terminal se hotărăște să facă dreptate prin lumea sa, să o limpezească. Înainte de deznodământ își trage nădragii în sus cu un gest de karateka, ca un Bruce Lee de Tulcea, cu un gest de Terminator, dacă preferați, adunându-și toate rezervele de curaj și de bărbăție. Exemplu: oamenii vorbesc pe prispă, moromețian, despre cele mai mare nenorociri imaginabile. Le toacă mărunt-mărunt, cu glas egal – anormalul nu îi mai scandalizează, așa trăim noi.

Cine sunt câinii, căci câinele (căruia i s-a acordat mâncarea la început) e destul de singur pe peliculă (apropo, bun rol face și câinele care primește frumosul nume „Poliția“!). Câinii sunt oamenii (există și un bun panseu despre cum traversează oamenii și câinii strada, pe verde, la oraș), cine să fie?

Una peste alta, când comedie neagră, când copleșit de umor (involuntar sau dimpotrivă), „Câini“ e altfel. Nu e nici un pas înainte, nu e nici un pas înapoi. E un pas în lateral pe un drum pe care vom vedea dacă mai are cineva curajul să umble.

Pe scurt: aș merge să îl revăd. Încă o dată și gata.

 

Articol publicat în Ziarul Metropolis, 23 septembrie 2016.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here