Romain Gary s-a născut ca Roman Kacew, la Vilnius, în mai 1914, așadar în plin Imperiu Rus la zenit. A trăit ca Romain Gary și a murit ca Émile Ajar, în urma unui foarte omenesc suicid, după niște complicații sentimentale.
Ultima dintre soțiile sale a avut o aventură cu Clint Eastwood. Venind dintr-un alt timp, Roman-Romain-Émile l-a provocat la duel. Marele actor american, un caracter deosebit, a refuzat.
Omul nostru s-a sinucis într-o iarnă, la Paris. Avea deja 66 de ani. Erau destui. A fost incinerat, iar cenușa a luat calea Mării Mediterane. Eu l-am întâlnit cu ceva ani în urmă între niște coperți. Studiam pe atunci cultură și civilizație ebraică la Universitatea din București. M-am întâlnit cu Émile Ajar, cu strălucitorul roman Ai toată viața înainte, cu care a fentat întreaga critică de specialitate și a luat Goncourt-ul din nou, sub pseudonim, numai și numai pentru a arăta ipocrizia literelor franceze. Émile Ajar scria minunat.
L-am iubit de la bun început, l-am iubit de la prima lectură.
Au trecut alți ani și m-am îndrăgostit de cartea Alint, roman în care un respectabil cetățean crește la el în casă, într-un Paris tot mai nebun, un piton, din rațiuni de deficit de afecțiune primită și așa. E o altă carte excepțională, iar cele mai frumoase, mai adevărate, mai cumplite pagini sunt – dupa umila părere a eternului cititor care sunt – cele despre bunele curve. Căci cetățeanul cu pitonul merge și el, foarte omenește, la curve. El le numește „bunele curve“ și le ridică imn de slavă pentru sacrificiul pe care îl presupune, dintotdeauna și pretutindeni, meseria lor veche de când lumea, sau chiar și mai veche. Sunt pagini de o gingășie, de o tandrețe, de o căldură copleșitoare, chiar dacă, strict textual, se dezbat, îndeobște, secretele sexului anal.
Nu este acesta primul scriitor care a elogiat sacrificiul acestor femei. Mă gândesc la Márquez, și nu doar la povestea târfelor sale triste, mă gândesc la toate curvele care străbat veacul de singurătate, mă gândesc la toate curvele care se oferă trecătorilor și țiganilor și marinarilor și luptătorilor în războaie de gherilă din care nimeni nu câștigă, căci nimeni nu câștigă când toți pierd.
Mă gândesc la toți acei poeți care s-au prosternat la icoana iubirilor pasagere. Mă gândesc la Tonegaru, dacă îl mai știți pe Tonegaru, el, poetul care a iubit cândva, la Brăila, o negresă, o mulatră, într-o cameră de hotel, o femeie cafenie cu gura ca ventuza.
Există o întreagă literatură de specialitate dedicată bunelor curve. Aș îndrăzni să afirm că nu există mare scriitor-bărbat care să nu se fi înclinat la templul acestei realități dure și eliberatoare: că există pe lume femei de la care tinerii învață iubirea trupului. Cele mai dăruite în meserie au parte – se știe – de nemurire, de legendă.
Mă gândesc la curvele lui Henry Miller, mă gândesc, mai ales, la o curvă din romanul Sutton de J. R. Moehringer. O curvă ciungă, dar chiar și așa posedând, cu asupra de măsură, tot ce ar trebui să aibă o curvă, care, ca barmanii, e și psihiatru, și prieten, și preot care oficiază un ritual de purificare. E o pură întâmplare că purificarea se face prin arta iubirii trupului unui străin.
Propun, iată, fără rușine, să ne gândim cu mai multă înțelegere la bunele, la bietele, la sărmanele curve.
Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 484 / 25. 05. 2015.
