Cer o clipă de răgaz să ne gândim la miracolul de a avea încă presă scrisă şi tipărită care ne aduce veşti incredibile.
Dacă veţi citi acest articol în ziarul tipărit, atunci veţi putea observa – e anunţat încă de lângă titlul gazetei noastre – că această publicaţie apare de nouăzeci şi doi de ani, de la 1924. Nu e puţin pentru o viaţă de ziar, e enorm pentru o viaţă de om. Gazeta aceasta merge – decis – spre sută. Vreau să salut acestă minune zilnică, mai ales acum, când în Franţa «L’Equipe» tocmai a ajuns abia la şaptezeci de ani.
Să ne oprim o clipă, măcar acum când ”Spotlight”, un film despre cel mai bun jurnalism, câştigă Oscarul într-o competiţie dură ca o finală olimpică. Să ne gândim la acestă extraordinară şansă care ni s-a dat: să apucăm încă presă scrisă vie.
Să ne oprim din a ne gândi la cum începe alde Mutu să trucheze şi cariera de antrenor, adăpostindu-se pe o bancă deghizat în fotbalist activ – un drum care ajunge în play-off, dar, totodată, nu duce nicăieri. Să ne oprim din a ne gândi la cum jonglăm balcanic, nesfârşit, cu regulamentele, şumudicând chiar şi în chestiunea pariurilor. Să nu ne mai tocmim.
Fiecare are un motiv personal să iubească sau să dispreţuiască presa. Am şi eu unul, care poate să pară neînsemnat, dar e al meu, şi e cel mai preţios din puţinul pe care îl am. Căci: cel mai mult pe lume iubesc faptul divers pe care ziarele, ele, încă îl aduc în viaţa noastră, lăsându-ne pe gânduri care nu trec.
Nu-mi trece gândul la ce se întâmplă în Columbia. Acolo, există o echipă de fotbal – care în tot anul curent – nu a câştigat, dar nici nu a pierdut. Numele acestei echipe este de asemenea de un brutal relism magic: Atletico Bucaramanga. Ea se află pe un loc de mijlocul clasamentului în prima ligă. Ea duce cu sine o neverosimilă, fantastică serie de egaluri. Pe stadionul celor de la Bucaramanga a poposit în anul 1978 tânărul Diego Armando Maradona, de la Argentinos Juniors. A fost o boltă în istoria clubului. Şi atunci s-a înregistrat tot o remiză.
Şi întâmplările acestea, despre care visez uneori că ar scrie şi Gabriel Garcia Márquez, dacă ar mai fi cu noi, nu se opresc aici. Căci în anul 1958, la Bucaramanga juca fundaşul Orlando Martinez. Toată lumea îi spunea Choclo. El, Choclo, a marcat trei autogoluri într-un meci. Bucaramanga a câştigat atunci cu 4-3, iar Choclo a sfârşit prin a fi marcat om la om de coechipierii săi. Şi nici nu era vorba de pariuri pe vremea aceea. Choclo avea doar o zi mizerabilă, cum avem toţi uneori.
Alta: în 2010, doi fotbalişti alungaţi din lot au stropit cu sânge de cocoş negru tricouri ale foştilor coechipieri. Au urmat trei ani de rezultate oribile. Aceasta este Bucaramanga. Bucaramanga există, chiar dacă pare o poveste.
Ziarele trăiesc mai mult decât oamenii, chiar şi acum, fiindcă ele, şi de multe ori numai ele, ne spun poveştile adevărate. Să nu pierdem asta.
Articol publicat în Gazeta Sporturilor, 3 martie 2016.
