Belmondo, polițistul

Ionel Burileanu a vrut să fie actor, dar a ajuns să lucreze în criminalistică. De jucat mai joacă doar în reconstituirile IPJ Timiş.

Finalul producţiilor în care joacă Burileanu e întotdeauna ca în serialele poliţiste cu băieţi buni: ”oamenii legii” intervin decişi, ”Belmondo” e prins şi încătuşat. Iar în urmă rămâne concluzia asta, ca un semn că nu e deloc uşor să fii infractor: ”Mă dor şi mâinile de câte ori mi-au pus cătuşele, dar nu contează, sunt dispus la orice ca să iasă rolul bine”.

Viaţa ca o reclamă la detergent

Regula de aur în actul cinematografic menit să mimeze suspansul: efectele speciale sunt indispensabile. Şi pentru că pantalonul-cascador nu s-a inventat încă, garderoba lui Ionel Burileanu “suferă” pe bune aproape la fiecare filmare. “Belmondo” e un criminalist deosebit: pleacă dimineaţa cu pantalonii la dungă şi se întoarce seara cu ei franjuri. De aproape un an de zile, viaţa sa a ajuns ca în reclamele la detergenţi: hainele impecabile se transformă la “locul de joacă” în adevărate provocări pentru maşina de spălat automată. Pe Ionel Burileanu nu-l deranjează postura: “Când stai cu capul în microscop toată ziua, lucrurile astea te relaxează. Vii fericit la muncă atunci când ştii că ai şi filmare”.

La început însă, acum mulţi ani, „actor” era răspunsul lui „Belmondo” la întrebarea „ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Până prin clasa a opta, Burileanu jucase în toate scenetele şcolii şi se visa pe platouri alături de maestrul Sergiu Nicolaescu. Anii au trecut,  pasiunea a rămas stingheră într-un colţ, iar Ionel a ajuns la Şcoala de Subofiţeri de la Câmpina. „Asta e, n-a fost să fie”, murmură mai mult pentru sine purtătorul de uniformă cu patru trese. Nu-i pare însă rău. Pe Sergiu Nicolaescu îl înlocuieşte cu brio domnul Rus, purtătorul de cuvânt şi cameră video de la IPJ Timiş. Iar producţiile sunt doar de prime-time, că doar nu degeaba se bat televiziunile centrale pe reconstituirile lui “Belmondo”.

De atunci, rolul principal îi revine aproape de fiecare dată lui Ionel Burileanu. Care lasă microscopul şi probele ADN deoparte pentru a pune în scenă ceea ce în urmă cu doar câteva ore fusese o infracţiune condamnată cu ani grei de puşcărie în Codul Penal. Scopul e simplu: vizibilitatea contează. Şi dacă un comunicat sec nu mai are efect, atunci un “Belmondo” convingător rezolvă cazul.

“Un fleac”, anunţă mândru Burileanu. La 36 de ani, aproape însurat (ca mai toţi poliţiştii cu o fostă absolventă de Liceu Pedagogic), Ionel îşi împarte timpul liber între logodnică şi pasiunea sa extremă: cea pentru comisarul Moldovan. Criminalistul a avut tot timpul să vadă şi să revadă filmele lui Sergiu Nicolaescu. De acolo a înţeles ceva sacru: nu trebuie să intri în cercul vicios al clişeelor. Aşa că „Belmondo” improvizează cât poate: uneori se zbate, alteori e docil şi resemnat, iar câteodată, pentru a nu-l prinde rutina, iese din pielea infractorului şi intră în cea a personajului pozitiv. Salvatorul.

O astfel de filmare a fost prilejul unei scene epocale: două doamne lovind furibund cu poşetele din dotare într-un “infractor” (după toate datele, un poliţist nefericit la locul de muncă în ziua respectivă). Asta, în vreme ce “Belmondo”, băţos, încearcă să strecoare tuşa moralizatoare: “De ce furi, mă, nemernicule? De oameni ca tine avem noi nevoie?”.

Adevărul e însă că nu totul se rezumă la distracţie în munca lui Ionel Burileanu. De fapt, filmările durează maxim câteva minute, după care “Belmondo” reîmbracă uniforma de agent-şef şi redevine criminalistul minuţios din spatele homicidurilor oribile. Acelaşi băiat conştiincios care în 2005 a primit titlul de ”Poliţistul anului” în Timiş şi a fost la un pas să triumfe în întrecerea pe ţară. Pentru Burileanu, viaţa înseamnă expertize la locul crimelor, şerpuiri macabre cu creta în jurul cadavrelor, autopsii alături de medicii legişti – “Ce viaţă au şi oamenii ăştia!” – şi, la final, microscopul şi rutina.

Burileanu e îndrăgostit de munca lui şi mândru că nu are la activ cazuri nerezolvate: “Stai şi te gândeşti până găseşti o explicaţie, nu se poate să nu găseşti”. Filosofia asta a deprins-o de la Colombo, un alt personaj pe care-l admiră sincer. Şi dacă tot suntem la capitolul “viaţa bate filmul”, “Belmondo”, franc, admite că nu are dileme morale de tipul “Poliţist, adjectiv”.“Am auzit şi eu de subiectul filmului, cu poliţistul care nu ştie dacă să bage la închisoare un simplu traficant de marijuana. Eu mă gandesc aşa: dacă cel care vinde drogurile distruge vieţile altora fără să-i pese, mie de ce să-mi fie milă? Nu, legea trebuie aplicată!”.

Cel mai prost plătit actor amator

Cu ce s-a ales ”Belmondo” în urma zelului depus în reconsitutiri? Câteodată, rar, îl recunosc oamenii pe stradă şi-l aplaudă. Alteori, des, în timpul filmărilor, cu apostrofările trecătorilor, întotdeauna nelămuriţi când poliţiştii eliberează cu nonşalanţă hoţul abia arestat şi pleacă împreună ţinându-se de umeri, ca nişte adolescenţi la o miuţă. Cu o primă de câţiva zeci de lei, aprobată pe hârtie, niciodată încasată. ”Parcă asta e problema…”, glumeşte Ionel, probabil cel mai prost plătit actor amator din România, cam cu un leu (şi ăla virtual!) pentru fiecare reprezentaţie. Şi cu telefoanele care o asaltează pe doamna Burileanu-mama, apeluri de la rudele mai îndepărtate: ”No, vai, ce o păţit Ionel? L-am văzut la televizor cum fura din casele oamenilor!”

”Am avut noroc până acum că n-a trebuit să reconstituim şi violuri, că nu ştiu cum m-aş fi descurcat. Ar fi o mare provocare, un test de maturitate! La cazuri din astea, îţi trebuie şi o actriţă ca lumea, victimă care să te inspire, altfel nu faci nimic”
Ionel Burileanu, zis ”Belmondo”

Mai recent, la Teatrul Metropolis din Bucureşti se joacă ”În rolul victimei”, un spectacol montat de Felix Alexa după textul genial al fraţilor Vladimir şi Oleg Presniakov. ”Un Hamlet jemanfişist”, au spus, bine, criticii. În punctul culminant al piesei, Răzvan Vasilescu ia la pumni o masă prăpădită, dintr-un restaurant cu specific japonez, ţipând spre noua generaţie: ”Voi vă jucaţi de-a viaţa, bă!”. Urmează o rătăcire isterică printr-un potop de înjurături, ca într-un Exod infinit, şi o concluzie necesară. Când îţi iei zilnic porţia de moarte, ca ”victima” fraţilor Presniakov, viaţa capătă brusc un contur atât de generos încât îţi vine să crezi că este, în definitiv, bună. În 50 de reconstituiri, ”Belmondo” nu n-a fost niciodată ucis, n-a fost niciodată criminal. Şi e foarte bine că este aşa.

Acest articol, realizat în colaborare cu Vlad Stoicescu, a fost publicat în „Evenimentul zilei” pe 22 iunie 2009