Bella Italia

Călătoresc adesea în “Cizmă”. Acolo îmi place mie – la Roma, la Veneția, la Verona, la Trento, la Florența, la Pisa, la Siena, la Empoli, ah, satele Toscanei!, în Sicilia, să văd Etna pe geam, în Catania, în Siracusa, la Bologna (studentele!), la Parma, la Modena. Am tot fost, de întreb și eu, topârcenește, dar unde n-am fost? M-a purtat pretutindeni puterea aceluiași tainic resort: frumusețea Italiei.

Se întâmplă să n-am ce zice și mă apuc, tot mai des, în multiple conversații, să laud Italia. Îi fac o laudatio indimenticabilă (fiind latinesc, cuvânt laudatio este și foarte feminin), îi evoc istoria, Antichitatea, Renașterea, artele, pictura, sculptura, opera, teatrul, cinematografia (Ladri di biciclette, Hoții de biciclete, cu acel pe nedrept uitat Lamberto Maggiorani, e filmul meu preferat), muzica la zi, geniul, peisajele, gastronomia, ba chiar și vinul, de care sunt totuși atât de străin, modele, literatura modernă (Tabucchi, Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Buzzati!), presa scrisă, spiritualitatea, bisericile. Am auzit cândva, în timpul unei finale de Mondial de fotbal, cum sună Tatăl Nostru în italiană. Am căzut în genunchi. Santo Dio, Santo Forte, Santo Immortale, abbi pietà din noi…

Sunt printre aceia, tot mai rari astăzi, care trăiesc din nostalgia după vechiul Il calcio și Roberto Baggio, cel mai bun fotbalist din istorie, într-o ierarhie foarte personală, pe care nu am motive să o revizuiesc, oricine ar mai rata, de-acum până la capătul tuturor prelungirilor, lovituri de departajare în finalele fotbalului. Știu eu cât valorează fiecare dintre înnebunitoarele notti magiche.

Expertiza necesară

Iubesc Italia ca un Romeo, până la atât de necesara moarte. Îi iert în numele culturii, în numele lui Benigni, actorul, căci n-am crezut pe nimeni înaintea lui, nici măcar pe Fellini, cineastul, când spunea că viața e frumoasă, în numele acestei culturi pe care o găsesc prima din lume, în numele limbii acesteia care nu se vorbește, dar se cântă, multe, dacă nu totul, sunt în stare – uite! – să i-l iert până și pe Berlusconi.

Mi se atrage, discret, atenția că nu menționez în aceste solide relatări femeile. Italiencele! De ce le tac? Tac în contra lor? De ce nu spun ce trebuie spus? Încerc să argumentez că, deși am entuziasmul, nu am expertiza necesară. Sunt combătut – nu există așa ceva!, apoi, dacă nici la femei și la politică nu ne mai pricepem, ce ne rămâne?

Ce să spun? Părerile sunt ca în Biblie, ca în fața înțeleptului Solomon, împărțite. Cunosc un domn rezident în “Cizmă”, domnul P., care în acest text, din motive ce vor fi destăinuite puțin mai jos, va purta numele P1. El, domnul P1, pretinde că n-a văzut, pe viu, italience frumoase. Unde sunt? Ce le fac? Le cresc direct în sticlă?, ca pe Ambra Angiolini, dacă o mai știți pe Ambra. Ce se petrece? M-a bombardat cu retorice. Nu am încercat să îl opresc.

Cunosc și un alt domn, tot domnul P., dar, așa cum am precizat, alt P., și de aceea denumit în continuare P2, care pretinde că, dimpotrivă, italiencele îți iau mințile. El, domnul P2, tot rezident, nu înțelege ce caută armăsarii italieni tocmai în Moldova, dacă nu în Basarabia, de ce își iau femeile de acolo, ca pe vremea romanilor. Și lui i-am tăcut. Mărturia următoare, scrisă pe propria răspundere, le este dedicată amândurora.

Apoi, știu cel puțin un membru din senatul FHM care e gata să ucidă când aude numele Monica Bellucci. Cât despre Sofia Scicolone, mai cunoscută drept Sophia Loren, ce să scrii să nu pară prea puțin? La ce metafore să apelezi? Cât de poet să fii?

Multe pasiuni am stârnit cu dragostea aceasta nevindecată de o Italie mai degrabă posibilă decât contemporană. Am parat când mi-au acuzat italienii că sunt fasciști, că au cea mai penibilă televiziune, că sunt cocalari, că își poartă ochelarii de soare pe întuneric, că mănâncă înghețată iarna, în disprețul a tot ce se știe, medical, omenește, despre bolile amigdalelor. I-am apărat uneori cu răbdare, alteori cu furie, am fost gata chiar să mă bat, fizicește, când au fost batjocorite ideile sfinte de ristretto și duminică în familie.

Primăvara la Roma

Când am intrat în Roma era primăvară. Primăvara la Roma! Răsunau, din toate bisericile, imnuri întru slava Santei Maria și a lui bambino Gesù. Era copleșitor.

Am urcat și am coborât coline, m-am îmbătat de pinii orașului etern, m-am prăbușit, la capătul puterilor, urmărindu-le cu privirea. Italiencele! Iată-le – pe Via del Corso, pe treptele din Piazza di Spagna: cele mai elegante ispite.

Ulisse să fii, să îți ai Penelopa, să te fi vindecat, cum cuteza să îndrăznească Balzac că se poate vindeca un bărbat, de amăgitoarele plăceri pe care le dă vanitatea, și nu poți rezista dacă una dintre ele, una singură, ar decide să se dea jos de pe scuter, cu mișcări feline, exersate, naturale, naiba să le ia!, și să te poarte prin Cetate înspre Fontana di Trevi, în care să se arunce, ca o zeiță din cinema-ul neorealist sau chiar mai rău. Nu se întâmplă însă așa. Îți vine să urli în urma lor, ca Laura Pausini: Strani amori che non sanno vivere/
E si perdono dentro noi. Nu spui, totuși, nimic, te pierzi, prostește, în tine.

Le tot petreci cu privirea, și trec minutele, apoi orele, apoi zilele, apoi anii, apoi deceniile, poate chiar secolul, și le vezi întorcându-se îmbătrânite, în bastoane cu măciulii de argint, la brațul femeilor tinere care le îngrijesc. Încă își țin degetele împreunate, ca pentru rugăciune, doar că nu se roagă, își mișcă în continuu palma aceasta ca o gheară întoarsă spre sine, invocând atâtea și atâtea exemple care demonstrează că au întotdeauna dreptate.

Doamnele din Veneția

Italia este țara cu cea mai mare speranță de viață la naștere, firește, după Elveția. În decembrie 2013, ea era de 82 de ani și 7 luni. Femeile speră încă la mai multă: peste 85 de ani! Pot să depun mărturie pentru statisticieni, căci iată-mă în Piața San Marco din Veneția, într-o altă primăvară. Porumbeii pozează, nu sunt mulți turiști fără pereche, căci doar Parisul e un clișeu mai frecventat al romantismului. Dar aceia care sunt, aceia suspină, chiar dacă abia li se aud suspinele, după rotunjimea unei pulpe tinere. Nu traversează San Marco domnișoare abia evadate din adolescență în curajoși ciorapi de mătase. Nu. Unde te uiți – aceleași venerabile doamne, cu coafuri ieșite de pe cat-walk-urile de la Milano încă de la sfârșitul anilor `70.  Damele au piepturile împodobite, poartă bijuterii din sticlă de Murano și îți imaginezi că au trăit cel puțin o romanță la San Remo, în mileniul al II-lea, și că vorbesc mult cu canarii pe care îi țin la ferestre, întocmai ca în cântecele lui Toto Cutugno. Sunt melancolice, dar se simte melancolia aceea vulgară pe care o emană bogăția. Octogenarele au urmat, te gândești, îndeaproape, diete ușoare, mediteraneene, au iubit și ele marinari și neguțători. E un gând care te întristează nespus. Simți că, ajuns până aici, ai putea, ca într-o piesă de teatru de Mazilu, să pierzi Veneția! Nu accepți posibilitatea. Îți muți preocupările pe tabla de șah a foarte-lumescului. Îți e foame.

Nu ții la siluetă. Cauți o pizzerie din acelea tot mai rare, de familie, unde aluatul cunoaște atingerea unei mâini omenești, mâna unei femei, dar nu orice femeie, nu o emigrantă, nu vrei o pizza făcută ca în Teleorman! Găsești. Italiencele care încă fac meseria aceasta sunt, de obicei, rubensiene, au mișcările iuți și seninul tuturor acelora care gătesc din plăcere, cu dragoste, găsindu-și, în dragostea aceasta, tot sensul.

În Sicilia

Mi-ar plăcea să părăsesc Veneția la bordul unui vas de agrement, să mă pierd pe mare și să supraviețuiesc. Nu va fi așa. Voi zbura și voi ajunge, în altă primăvară, în Sicilia. Încerc să nu scriu niciodată din memorie, așa că sunt nevoit să apelez des la un truc. Deschid o fereastră, foarte intimă, și întorc timpul.

Așa că, deși nu mă credeți, sunt în Catania, acum. Mă agăț de un petic din cerul foarte curat de deasupra Siciliei. Pe pământ e mai multă murdărie. Oamenii sunt, aici, mai aspri, iar femeile și mai complicate. Văd atingerea magică a sfințeniei, dar văd și ipocrizia din fiecare societate conservatoare.

Santa Agata este sfânta protectoare a Cataniei, iar aceasta nu este o întâmplare, acesta este adevărul, așa cum ne-a fost el păstrat și dăruit.

Întâmplările acestea trebuie că au avut loc prin 250-253, după Hristos, căci despre Hristos este vorba. Agata, fiica unor nobili sicilieni, bogați, dar nu îndeajuns, i-a rezistat unui senator roman în numele credinței. A suferit, a fost condamnată la lupanar, la prostituție, dar n-a cedat, nici măcar o dată, iar, mai târziu, din răzbunare, din ură, i s-au tăiat sânii. Agata a rezistat, deci, dar a și murit întru Hristos. Legenda spune că doar vălul roșu al Sfintei a putut îndupleca Vulcanul Etna să nu mai arunce așa focul, deci moartea, înspre Catania. Sfânta Agata este sărbătorită până în zilele noastre, la începutul lunii februarie. Statuia ei traversează, atunci, orașul, de la o biserică la o altă biserică, până la ultima.

Când au de suferit, și au des, căci viața în Sicilia e mai grea, dar și mai frumoasă, ca în orice Sud, femeile sărută icoana Santei Agata și speră. Se povestește că Sfânta nu și-a pierdut capacitatea de a provoca miracole. În piețele de pește ale Cataniei, unde miroase atroce a vespasiană, o fată, tânără, frumoasă, deși nu întru totul după canoanele secolului nostru care respinge vehement pilozitățile, în special faciale, își face, catolicește, dar în grabă, semnul sfintei cruci. Până să înțeleg ce se întâmplă cu ea, dispare.

Prima mie de ani

Se vor găsi, probabil, pe fondul tot mai alert al progreselor din domeniul medical, printre cititorii acestui text, oameni care vor prinde aniversarea a o mie de ani a Universității din Bologna, cea mai veche universitate, totuși modernă, din lume. Un mileniu, un mileniu se va încheia în anul 2088. Peste doar șapte decenii și jumătate!

Până atunci, am început anul curent chiar în centrul acestui oraș atipic pentru Italia, atipic prin tinerețea lui scandaloasă. Chiar dacă tânără, și Bologna se odihnește între orele 15 și orele 19. Două ore pentru masă, două ore pentru siestă. Clar?

Studentele, văzute așa, în noaptea dintre 2013 și 2014, printre artificii, aduceau, cumva, viitorul în singurul oraș care se laudă cu o Universitate în vârstă de 926 de ani. Au folosit inclusiv cuvinte pe care nu le credeam în vocabularul lor, dar în fața acestui paradox – explozia tinereții între aceste ziduri atât de bătrâne – n-am mai adus nicio obiecție.

Despre Julieta și Toscana

La Verona, italiencele trăiesc, așa cum este și cuviincios, în umbra Julietei Capulet, un personaj fictiv, căruia Shakespeare i-a dăruit totuși o nemurire. Julieta este omniprezentă, duce pe umerii ei o bună bucată din economia orașului. Turiștii se pozează cu trupul ei de bronz și i-au tocit unul dintre sâni, care strălucește, câteodată, amenințător, dar numai atunci când razele soarelui știu cum să cadă. Iar în Toscana este atâta frumusețe încât italiencele parcă s-au retras discret în bucătării, în tablouri, și chiar în statui. Toscana este – nu spun nicio noutate – cel mai frumos loc din lume.

Iarna, când aburii respirației se ridică leneș spre cer, pe un anume pod din Florența este foarte vizibil cum un bărbat poate să plângă în fața insuportabilei mâini de artist a lui Dumnezeu, chiar dacă nu este nicio femeie aproape care să confirme  această tușă finală.

Articol publicat și în FHM, martie 2014