Echipa pe care o știam, și pe care am iubit-o cu patimă în anii din urmă, nu va mai fi.
La 5 martie 1918, în Uruguay s-a petrecut ceva teribil. Un bărbat de treizeci și opt de ani, înalt, puternic, un domn care nu se ferea nici de propria mustață, nici de efemera strălucire a briantinei, și-a tras un glonț în inimă în cercul de la centrul terenului, pe Estadio Gran Parque Central, casa clubului Nacional.
Numele acestui om, frumos și trist ca un incurabil poet romantic, s-a păstrat: îl chema Abdón Porte. Asupra sa s-au găsit și unele bilete de adio, care nu vor fi însă reproduse în acest text. Glonțul acela din inimă l-a purtat pe Porte în legendă. Pînă acum, tîrziu, în mileniul nostru, jucătorii lui Nacional sînt îndemnați să lupte “pentru sîngele lui Porte”. Date fiind venele – cum știm – deschise ale Americii Latine, acolo, în viață și în fotbal, nu e bine să joci în contra sîngelui unui martir.
Acolo, și anotimpurile sînt altfel. Nu s-au păstrat date certe despre condițiile meteo din acel martie incipient. Cum a fost? Se concentrase toată nebunia începutului într-un vînt înnebunitor, s-a consemnat gheață la malul sufletelor? Cum a fost? Nu vom mai putea afla, dar ce știm cu siguranță este că Abdón Porte și-a luat viața fiindcă n-a suportat ideea unui sfîrșit. El și-a refuzat banalitatea, el, devotat pînă la deplinele consecințe clubului și patriei, fusese coborît pe banca de rezerve. El n-ar fi putut fi, însă, rezerva nimănui. Iar pe vremea aceea, bărbațiii cunoșteau mai îndeaproape semnificația cuvîntului onoare. Porte, în ciuda a ceea ce se crede uneori despre el, s-a sinucis nu din nebunie, ci din onoare.
Astăzi, puțini fotbaliști se mai îndreaptă spre un stadion cu un revolver într-un buzunar și ultimele scrisori în celălalt. Este, desigur, mai bine așa. La Abdón Porte m-am gîndit cînd am văzut echipamentul negru, negru de doliu, purtat de FC Barcelona miercuri seară la Madrid.
Abia pierzînd, și pierzînd așa, cu Atlético Madrid, Barça își încheie demonstrația. Există o tăcere rea, o tăcere rece, o tăcere intensă după fiecare sfîrșit. Încredințat că pe “Calderón” a existat un sfîrșit, am tăcut acele tăceri. Vor mai exista victorii în care Messi va fi, din nou, sublim, dar Barcelona pe care o știam, și pe care am iubit-o cu patimă în anii din urmă, nu va mai fi. N-a mai curs sînge, este un final mai puțin tragic, dar nu mai puțin însemnat: Barça a modificat fotbalul fără să îl ducă înspre perfecțiune. Perfecțiunea nu există. Iar de-acum, nu mai există alt drum: va trebui să se întoarcă în avangardă și să ridice o altă baricadă pe care să lupte pentru iluzia care ne ține, de cînd lumea, în viață și în fotbal. Iluzia că viața și fotbalul nostru nu se pot, totuși, termina, că există aici ceva mai mult decît banalitatea unor bănci, a unor echipe și a unor destine de rezerve.
Articol publicat și în GSP, la 11 aprilie 2014
