Home Cultură Banalitatea binelui

Banalitatea binelui

0
823

 

Decembrie, douăzeci și cinci de ani mai târziu. Trăim încă în afara multora dintre fapte, ceea ce ne împiedică să înțelegem, să nu uitam și să mergem mai departe. Avem, pe de o parte, reacția patetică, lacrimogenă, diminuată totuși de îndepărtarea de evenimente, dar încă suficient de puternică pentru a nu îngădui luciditatea.

Da, au murit oameni, au rămas copii orfani și părinți fără copii, iar criminalii n-au fost pedepsiți. Dar toate aceste cazuri se pot investiga și ar fi trebuit să se investigheze până acum cu seriozitate. Și ar fi trebuit investigate de procurori, nu doar de reporteri.

Ca ziarist, am petrecut ani de zile trăind în acel sfârșit de 1989 și de lume. Am lucrat la cea mai amplă serie de articole de presă scrisă pe tema Revoluției. Rezultatele muncii noastre, atât de hulite de cei direct interesați de perpetuarea miturilor, au fost concrete. Statul român a salvat milioane de euro anual, cu care erau recompensați niște impostori, am băgat în pușcărie secretari de stat pentru problemele revoluționarilor și nu ne-a părut rău. Echipa pe care o conduceam a făcut toate acestea posibile și încă multe altele.

Am scris Revoluțiile, așa cum au fost ele, amestec de tragedie și comedie, Revoluțiile din orașe mici și mijlocii, de la Slobozia la Giurgiu (unde eroii-martiri au fost, totuși, niște cetățeni călcați de șoferul beat al mașinii care făcea aprovizionarea cu lapte, șofer răvășit de o criză conjugală), de la Galați (unde primul cuvânt în balconul libertății i s-a dat totuși Marianei Cur-de-Fier, între timp trecută la Domnul, prostituată de modă veche care le-a îndemnat pe galățence să se bucure total de zorii lumii noi) la Brăila și Buzău (orașe unde s-a murit absurd, la intersecția prostiei omenești cu ordinele criminale). Am îndurat, întotdeauna, acuzațiile de a fi contra-revoluționar cu încrederea celui care știe că e în căutarea adevărului și numai a adevărului.

Securiștii vechi și noi au încercat să ne împiedice sau să ne deturneze, am vorbit cu criminali, am privit în ochi oameni care au făcut să moară alți oameni, am rămas fără cuvinte lângă inocenții iernii aceleia.

N-am ridicat imn de slavă necondiționat revoluționarilor, am încercat să judecăm de la om la om, de la nuanță la nuanță, am salutat curajul acolo unde a fost curaj, am condamnat falsul acolo unde – de prea multe ori – a fost fals. N-am crezut în eroi autoproclamați și nu ne-a fost frică de consecințele celor pe care le aflăm.

Au trecut ani de atunci, munca noastră pare că deja s-a uitat, dacă a fost cunoscută vreodată cu adevărat, clișeele par că au învins, dar eu știu că nu e așa, că nu poate fi așa. Pe termen lung, adevărul câștigă întotdeauna. Pe termen lung, adevărurile groaznice aflate de colegii mei despre Revoluția de la Miercurea Ciuc sau Odorhei, adevărurile deloc confortabile despre rolul Armatei Române, adevărurile cumplite despre imbecilitatea unor conducători de atunci ca și de acum, despre reaua-voință a unora dintre emanați.

Toate acestea lasă însă loc și celeilalte fețe a monedei – banalitatea binelui. Atunci, în anii când am investigat întâmplările din 1989, am strâns nenumărate dovezi că, pe măsură ce răul este mai amplu, binele se repliază și el. Am aflat cum mari visători și-au riscat libertatea și zilele când toți în jurul lor tăceau și se complăceau laș. Am aflat cât valorează gesturile care ne fac oameni – o bucată de pâine dată unui necunoscut, o îmbrățișare în noapte lângă cadavrul unui copil, o baricadă înălțată, o încredere că istoria nu se termină cu noi. Am aflat ce efecte poate să aibă, de fapt, solidaritatea.

Nu mi-a fost niciodată rușine cu Revoluția noastră, deși au fost locuri în care ea a fost atât de caraghioasă – simplu catalizator pentru ce e mai gregar în natura umană, nu mi-a fost rușine, căci a curs sânge nevinovat și curat pe străzi. Am avut și noi – chiar am avut – eroi. Atunci, dar și acum, când nu mai sunt tancuri, orice om care refuză să se supună în fața absurdului, în fața minciunii, în fața dublului-limbaj, în fața nedreptății, orice asemenea om e un erou. Faceți un recensământ sincer și veți vedea cât de puțini cunoașteți!

În decembrie 1989 au murit oameni naivi și mă revoltă această absurditate a gândului că au murit degeaba. Nu. Au murit crezând în cei ce le vor urma. După cum s-a arătat din gestionarea celor moștenite de la ei, n-a fost cea mai înțeleaptă dintre generozități. Asta nu îi face însă mai puțin mari, liberi și generoși. Degeaba am trăit prea mulți dintre noi, supraviețuitorii lui ’89.

 

Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 465 / 22. XII. 2014.

NO COMMENTS

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here