Când eram mai tânăr începusem să scriu o nuvelă în care toți oamenii care se sinucideau ajungeau în rai, unde însuși Bunul Dumnezeu îi întâmpina călduros și îi felicita, ca pe singurii care înțeleseseră cu adevărat calea. Luciditatea îi îndemna pe toți la decența gestului final. Erau acolo, în raiul acela, poeți, ingineri, gospodine, adolescenți, curve, îndrăgostiți, clovni, ba chiar și copii. Îi simțeam pe toți aproape. Încercam să îi înțeleg, să îi explic, să le dau dreptate, să îi neg, să îi povestesc ca pe oameni, nu ca pe niște personaje ale unei ficțiuni.
Mult mai târziu mi-am regăsit o idee, aș spune chiar Constituția vieții mele, la mătușa unei scriitoare geniale care s-a sinucis și ea, foarte tânără. Fraza era, în spiritul ei, aceasta: „Fiecare om are un motiv ca să moară”. Am renunțat să o mai termin. Nu m-am simțit demn de ea, deși era desigur o lucrare minoră, dar scandaloasă, căci dintre toate formele de totalitarism, aceasta, impunerea vieții, fericirea obligatorie, oda existenței cu orice preț, este cea mai agresivă. Nu te joci cu arhanghelii vieții. Nu ai voie.
Moartea, ultima noastră afacere privată, este atât de murdărită de gura lumii încât de fiecare dată îți vine să îi dai dreptate bietului sinucigaș, să îl îmbrățișezi, fie și în vis, ca pe un frate. Vom trăi – fie și cu forța. Raiul e aici. O înspăimântătoare uniformitate a gândirii străbate, chiar acum, mapamondul. Actorul plecat, unul dintre puținii noștri contemporani care chiar a existat, a preferat liniștea, e o alegere în fața căreia nu se cuvine nimic altceva în afara unei tăceri. De unde atâta lipsă de respect în fața intimității alegerii unui om? Cum ne-o permitem? Cine suntem?
Moartea lui Robin Williams ne-a prins nepregătiți, dar, uite, radicali. Cu ce drept? De ce confiscăm aceste dispariții? Actorul ne-a oferit destul din el însuși, a fost generos, ni s-a dăruit risipitor, îl știm în atâtea ipostaze pe care ne putem sprijini când ne va fi greu în tunelurile proprii.
A fost acel băiat care n-a vrut să mai crească, a fost acel psiholog vorbind cu sinceritate până și despre importanța bășinilor în viața de cuplu, a fost și acea femeie în casă, fără de care nu mai putem gândi comedia timpurilor noastre, a fost în societatea poeților dispăruți. A căzut în patima alcoolului, a făcut pași pe drumul care nu duce nicăieri, și-a îndurat umbrele, iar la sfârșit s-a eliberat. Chiar nu e nevoie și de noi în piesa aceasta.
Articol publicat în Ziarul Metropolis, 13 august 2014.
