După cum ați aflat, echipa națională de fotbal a României a disputat cu reprezentativa Greciei o dublă de baraj pentru calificarea la Campionatul Mondial din Brazilia. Ne-au zdrobit elenii, ne-au bătut cum sunt îndeobște bătute formațiile antrenate de Victor Pițurcă. A fost, totuși, un bun pretext să văd pentru prima dată Atena. Mai mersesem de două ori în Grecia – la Salonic și în Santorini. Atena, însă, e altceva. Am fost, iată, acolo – reporter bătrân în căutare de harfă.
Aflu că se constituie un microbuz în vederea plecării în Grecia. Suntem noi între noi – ziariști cu terenul, cu deplasarea, în sânge. Suntem, de fapt, o gașcă de prieteni cărora ne place să nu luăm viața în serios, să râdem de ea și să o dăm în gazete. Drumul până la Atena a fost – și nu exagerez – cel mai amuzant eveniment din 2013, dacă nu și mai și. Ar fi profesionist să spun că mi-am vândut din casă pentru Grecia doar că să văd, la fața locului, căci așa fac întotdeauna reporterii, cum arată, într-adevăr, o criză. Sunt pregătit, cât-de-cât, din punct de vedere macroeconomic. Am consultat până și Oficiul de statistică din Grecia (ELSTAT), știu că între al doilea trimiestru din 2008 (ce vremuri, ce moravuri!) și al doilea trimestru din 2013, veniturile brute disponibile ale grecilor au scăzut cu 29,5%, și că dacă se ia în calcul și inflația cumulată în acest interval, veniturile au scăzut, de facto, cu 40%. Prăpăd! N-are rost să insistăm. Să lăsăm aceste calcule pe seama experților.
În munții Greciei
Microbuzul e condus de Adi Dobre, om cu părul alb, gazetar de cea mai bună modă veche. Scrie la “Evenimentul zilei”, dar mai ales pe blogul personal – adidobre.wordpress.com. Nu există la ora asta în România cineva care să îi stea alături ca umor – ne răsfață mai bine de cincisprezece ore, dând harfă după harfă (n.r. – situație, ființă, entitate care provoacă râsul la om). Traversăm Bulgaria noaptea, el poartă o șapcă pe care se lăfăie steagul național al vecinilor noștri de la sud de Dunăre, intrăm într-un mic oraș, unde ne comunică, prompt, că de acolo și-a luat pantofii de la nuntă; ajungem în Grecia și vedem cum se prăbușesc munții peste noi. Copilotul, marele Sorin Breazu, de la “Evenimentul” și el, întreabă ca orice om, ce munți sunt aceia, iar Adi Dobre îi răspunde mai bine ca wikipedia: “Munții Greciei, tati”. Inconstestabil. Ne trecem timpul cu o istorie, ad-hoc, a filosofiei și ziaristul Mihai Voinea, supranumit cu atâta îndreptățire “Voinicul”, conchide că Socrate a fost un Iisus avant-la-lettre.
Scandalos de fericiți
Ajungem, încă hohotind de râs, dar teferi, la Atena, și acum ar fi fost frumos să spun că elenii ne-au întâmpinat spărgând vesela, dansând îndrăcit, zorbește, dar n-a fost așa. Prima impresie este zguduitoare: cartierul nostru general, nu departe de centru, de Piața Omonia, mustește de oameni care au pierdut tot, plouă foarte mărunt și ei se adăpostesc sub celofane, ca o marfă pe care nu o mai vrea nimeni, ca în orice piață din Est. Ce naiba! Mă aștept să îi văd cum se ridică, asemeni lui Quinn, cum își aruncă sacoul și își suflecă mânecile, cum pocnesc din degete și încep să chiuie că nu mai au nimic. N-o fac, dar, slavă tuturor zeilor!, nu e doar atât. În cartierul nostru general e o autogară de unde pleacă și vin autobuzele la/ din Tirana, Albania. Călătorii poartă plase de rafie.
Apoi, rătăcim și nopți, dar și zile, pe străzile Atenei și ne lăsăm îmbătați, ca de un vin, de frumusețea existenței atenienilor. Ne cântă lăutarii români pe la terase (Nicu de la Fântânele!), urcăm spre Parthenon, și de acolo, într-o cromatică perfectă, vedem cum arhitectura decurge din geometrie. Și așa, cu Atena la picioare, ne uităm, de fapt, la lumea întreagă cu nepăsare, scandalos de fericiți.
Cam așa stătea treaba cu Socrate
Coborâm alții, ca și cum am fi înțeles – fie și puțin – câte ceva din viața adevărată. Știm despre Socrate că era mai degrabă urât. Era chel, și își suplinea calviția cu o barbă abundentă, și unde mai pui că avea și nasul borcănat! Ei, și ce dacă! Se povestește că plimbându-se prin agora Atenei, filosoful a avut un acces de dezgust în fața negustorilor și a cumpărătorilor exclamând, o dată pentru totdeauna: “Câte lucruri de care eu n-am nevoie există!”. Cam așa stătea treaba cu Socratele nostru. Știți probabil că omul a sfârșit prin a fi condamnat la moarte și executat și că în ultima sa noapte a solicitat unui deținut să-l învețe să cânte la liră, ceea ce s-a și întâmplat.
Ceea ce nu știți, probabil, este că procesul lui a fost rejudecat simbolic după 2500 de ani. El a fost achitat în 2012, fiind reprezentat de zece avocați și apărători ai drepturilor omului. Rejudecarea procesului a fost organizată, deci finanțată, de Fundația Onassis. Cam așa stă treaba cu grecii noștri. Curg breaking-news-urile cu ei pe burtierele televiziunilor internaționale de știri, se aude că se pregătesc extremiștii să pună mâna pe putere, se strâng cu sutele de mii, dacă nu cu milioanele, în piețele publice și protestează contra guvernului, contra FMI, contra capitalismului, și în general contra a tot, aruncând înspre reprezentanții autorităților cu iaurt, încât m-au făcut, acum trei ani, să mă întreb cu toată seriozitatea ce fel de revoluție e aceea în care prisosește iaurtul?
Cei care au înțeles
Ziaristul Sorin Breazu se relaxează repede și găsește, înaintea noastră, ceva în privirea grecilor, ceva profund, poate chiar sensul a tot: “Tati, ăștia au înțeles”. Și tot el teoretizează că există un sâmbure de adevăr și o cale de mijloc în toate. Acestea fiind spuse, înțelepțiți, ne pierdem prin cartierul Monsatiraki, minunându-ne în urma lui Socrate, e drept că și pe fondul crizei financiare globale, cât de multe lucruri de care nu avem nevoie există.
Statistica arată că Atena este capitala europeană care oferă cele mai puține spații verzi. Pe când falimentul nu bătea atât de insistent la ușă, grecii l-au adus în principala lor cetate pe arhitectul catalan Josep Acebillo și l-au plătit să gândească un nou model de dezvoltare urbană. S-a întâmplat ce s-a întâmplat și a murit toată chestia. Atena a rămas fără să fie verde, de parcă asta ar conta!
De ce nu e România ca Grecia
Ieșiți, acum, vă rog din casele dumneavoastră. Dacă locuiți într-un oraș mare din România, faceți o plimbare de un kilometru-doi înspre centru și veți găsi așa: un autobuz plin de pensionari încrâncenați, o farmacie, o bancă (străină), o casă de amanet, un supermarket, de obicei MegaImage, o șaormerie sau un fast-food american, și peste tot reclame strălucitoare, îndeobște la produse care luptă în contra hemoroizilor. Corect?
Aici ne-a adus tranziția: trăim urât, pe datorie, suntem clienții unor firme care produc pastile, mâncăm mizerabil și s-a cam dus dracului toată bucuria de a trăi, ceea ce cândva se numea – atât de epicurean – farmecul vieții. Corect?
La Atena am văzut cetățeni mai prost îmbrăcați decât la București, telefoane mobile mai puțin inteligente, grijile s-au așezat pe umerii oamenilor aplecându-i puțin, doar puțin, într-o seară, la o cârciumă, nu de lux, dar nici bodegă, aproape că erau lacrimi în ochii unei cliente când a venit nota de plată. Însă! Tot la Atena, chiar și când plouă, există o lumină cum eu, reporter care a tot luat la pas câteva continente, n-am mai văzut decât la Ierusalim, lumină orbitoare, lumină care te face să crezi că sfârșitul lumii nu are cum să se întâmple.
Atena – e drept – ruginește, ca o argintărie sau cam așa ceva, dar ce e cu adevărat al ei, ceva ce România nu are și nici nu cred că va putea avea vreodată, este un foarte rafinat simț al libertății. “N-are, tati, nimeni cu nimeni nimic”, ar zice Adi Dobre, și ar avea dreptate să zică așa. Atena a fost primul oraș liber din istorie și sunt gata să pariez că va rămâne și ultimul. Desigur, grecii blesteamă trecerea la zona euro, li s-au scumpit prețurile la utilități de nu mai știu pe unde să scoată cămașa, nu prea le mai arde de zaiafeturi, dar nu i-au încălecat, aceasta este realitatea unei culturi cu adevărat mari.
Grecii au rămas ei înșiși – comerțul și-l fac, oriental, în chioșcuri mici, de familie, nu i-au cotropit mall-urile, găsești, în tot locul, ca la noi în ’90, magazine cu de toate, mai știu oamenii să dea o carte la terasă, n-au cel mai nou parc auto din Europa, călugării lor sunt tot rubensieni și traversează străzile agale prin locuri nemarcate ca atare, exact ca niște enorme pisici leneșe, bătrânii poartă bărbi albe și joacă table ca și cum mileniile n-ar avea nicio importanță.
Vulpea
E mai puțină globalizare la Atena, dar e și mai multă frumusețe. Sorin Vulpea este un român stabilit aici de mai bine de un deceniu. Venirea naționalei României a fost cea mai mare bucurie din ultimul timp – a visat să îl întâlnească pe Bănel Nicoliță și să-i spună “Bănele, je t’aime!”, iar visul i s-a împlinit. A mai visat și că va pierde biletul la meci, de a umblat în ziua cea mare cu el în chiloți, la loc sigur, dar acest vis – din fericire – nu s-a împlinit.
Și zice Vulpea că e tot mai greu, a scăzut prețul la ora de muncă, e nasol, cum să nu fie, dar chiar zicând acestea, desface o sticlă de vin, mică, grecească și își udă puțin inima. Ideea e că trece, la Atena, mai mult ca în România, cu mult mai mult, viitorul e un mit.
Cu siguranță, însă, oriunde întorci privirea se uită la tine câteva secole de istorie.
(nota redacției, adică a mea: harfă – situație, ființă, entitate care provoacă râsul la om)
