Voi scrie cândva o carte care se va numi Aparatul uman, în onoarea lui Jep Gambardella, acest personaj de film de cinema, acest om în căutarea marii frumuseți, într-o călătorie atât de federicofelliniană.

Iar în cartea aceasta, un scriitor care nu poate încă să fie scriitor, căci se lasă devorat de viață, în fiecare zi se lasă devorat de viață, se va sustrage iluziilor și se va așeza, în cele din urmă, în fața unei foi albe și pe foaia albă își va aminti toate cele văzute în ultimele decenii, își va îmbrăca frazele în haine de poezie și le va lăsa vii. Scriitorul acela voi fi eu.

Voi scrie cândva despre acea călugăriță, despre acea măicuță pe care am văzut-o cândva într-o mănăstire din Oltenia, cea mai frumoasă mănăstire din țara noastră, rostind obsesiv: „Doamne miluiește, Doamne miluiește, Doamne miluiește…“, cu cea mai blazată voce pe care am auzit-o vreodată la un om. Voi scrie despre gândurile de atunci: te poți plictisi de Dumnezeu, ca un contabil de tablele sale?

Voi scrie cândva despre acei bărbați și acele femei pe care i-am întâlnit pe la răscruci, așteptând trenuri care nu aveau să mai vină vreodată, voi scrie cândva despre toate acele drumuri care nu duceau nicăieri și despre tăcerea unui om într-o noapte, la clasa a II-a, între Ploiești și Bacău, două orașe oarecare. Tăcerea unui străin într-o noapte, când sunteți doi într-un vagon, și nimeni nu spune nimic, și nimic nu este de spus, și fiecare călătorește prin gândurile sale spre un port unde să-și ancoreze corabia tot mai obosită de viață.

Voi scrie cândva despre banca din cimitirul „Colon“ din Havana, Cuba pe care, înfrânt de fusul orar, am adormit trei ore încheiate, la amiază, într-o siestă dintr-o altă lume. Și voi mai scrie despre acel prieten din prima mea copilărie, pe care l-am dus cândva la groapă, acel prieten care căzuse dintr-un alt tren, sau poate că fusese aruncat, și care avea gâtul cusut cu o ață stridentă, obscenă, voi scrie despre ce simți când ai cincisprezece ani și ți se pune pe umeri coșciugul prietenului tău, un băiat cu ochelari care ar fi trebuit să trăiască și viața, înainte de moarte, și n-a mai trăit-o.

Voi scrie cândva despre cum am împărțit o pungă de covrigei „Ronțăilă“ într-o seară fără lună, în gara Verești, județul Suceava, cu un maidanez care mă privea ca pe un om. Și voi mai scrie despre aceste călătorii pe care le-am purtat, ca pe războaie, numai și numai pentru a mă întoarce la mine. Și voi mai scrie despre o zi singur în Paris, când stătea să plouă.

Voi mai scrie despre refugiații pe care i-am întâlnit, cu care m-am făcut frate, despre toți vagabonzii cărora m-am alăturat, despre cum am vrut cândva să urc într-un circ și să fug cu el, către nicăieri. Și despre acel aurolac drogat cu heroină, îi voi reda numele, și numele său va fi Dodo, și despre acea cutie în care Dodo dormea cu capul prăbușit spre genunchi, dă-te mai încolo, Dodo, îi voi spune, și voi sta alături de el, ca să îi simt suferința, ca să îi simt suferința curgându-mi prin vene, și voi mai scrie despre acel pastor escroc care mi-a vândut cândva soluția fericirii, aveam treisprezece ani pe atunci, și nu știam că fericirea nu există. Și voi mai scrie despre acea femeie care mi-a deschis ușa casei sale așa cum ai deschide o inimă, ia loc, mi-a spus, și eu am luat loc, ia o carte, mi-a spus, și eu am luat o carte, și femeia aceasta avea o bibliotecă infinită, și eu citeam în fiecare noapte până în zori, și ziua făceam dragoste cu femeia cu biblioteca infinită, și nu e nimic mai frumos decât asta, nimic mai frumos decât dragostea dintre un bărbat și o femeie într-o casă-bibliotecă, nu e nimic mai frumos pe lume, nimic.

 

Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 494 / 21. IX. 2015.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here