Anghel Damian, tânărul actor după care suspină câteva generaţii de spectatoare

 

Anghel Damian (24 de ani), actor, bărbat bine, la un metru nouăzeci. E fiul regizorilor Anca și Laurențiu Damian. Joacă la Metropolis, la Comedie, la Godot.

A fost prezent într-o telenovelă, care i-a adus o binemeritată apreciere în rândul publicului spectactor feminin, precum și într-un lungmetraj și în mai multe scurtmetraje. A primit mai multe diplome și medalii – pe toate scrie la fel „Anghel Damian – cel mai bun actor”. Domnișoarelor și doamnelor, el este acela.

 

Ai fost baschetablist în adolescență. Ai avut accidentări în scurta ta carieră?

Am avut o ruptură de ligamente la gleznă.

Și în cât timp te-ai refăcut?

În două luni. A fost crunt. Aveam vreo paișpe ani. Eram în clasa a noua. Începusem să scot și eu capul în lume, jucam, mă înălțasem (n.m. – Anghel Damian are 1.90 metri înălțime) și fix atunci, când eram mai aproape de baschet… Erau turnee cu echipa, turnee cu liceul. Am pierdut tot.

A fost cea mai grea perioadă din cariera ta de sportiv?

Da, categoric. Asta și sfârșitul ăla trist, când am renunțat după o ceartă cu antrenorul. Am nostalgia baschetului. Ca să fac baschet profesonist la nivelul pe care mi-l doream eu îmi trebuia o cu totul altă pregătire. Cu mintea de acum, cred că aș fi reușit, cu mintea de atunci – nu.

Cum ai dobândit mintea de acum? Te-a ajutat și teatrul?

M-a ajutat și teatrul, dar e și o evoluție firească. Observ lucruri și învăț repede. Am rămas lipit de fenomenul baschetului. Urmăresc NBA. Joc un joc de strategie. Am prieteni care sunt profesioniști.

Ai și tu titluri în palmares?

Am fost de două ori vicecampion pe București, am ajuns în turneul final pe țară, am avut multe participări la turnee importante la juniori.

Despre viața dumneavoastră ce ne puteți spune, domnule Anghel Damian?

Ce doriți să aflați, domnule Andrei Crăciun?

 

Anghel Damian, un actor cu o viaţă liniştită

 

Descrie-mi o zi din viața lui Anghel Damian.

Sunt un bătrânel simpatic.

Ești matinal?

Nu. Deloc. Mi-aș dori, dar nu sunt. Mă trezesc pe la zece-unsprezece, cu părere de rău că e atât de târziu deja.

Ratezi micuțul dejun…

Nu. Transform dejunul în micuțul dejun. Am o rutină matinală cu baschetul – e momentul meu în care îmi permit nostalgic, mă uit ce s-a întâmplat în noaptea precedentă în NBA, îmi verific jocul de strategie.

Îți acorzi puțin timp cu baschetul.

Da, după aceea fac verificări succinte în căsuța de mail și de facebook. Nu prea îmi place să stau în casă, chiar dacă n-am repetiții sau spectacole, ies. Am un prieten regizor, mă întâlnesc cu un alt prieten de-al meu actor, plimbăm cățeii în parc. În rest – casnic. E ciudat că sunt casnic, dar nu-mi place să stau în casă. Nu ies în cluburi, nu beau.

Nu consumi stupefiante.

Nu consum.

Nu fumezi.

Nu mai. M-am lăsat.

De când?

De vreo două luni aproape. Am fumat destul de mult.

 

Anghel Damian a intrat într-un univers paralel unde nu mai există dorința de a fuma

 

Cum ai reușit?

A fost o minune. Am simțit așa o…

…scârbă pe gât?

Ai zis-o foarte bine! Așa. Și am zis că două zile nu mai, că e mai bine așa, să-mi revin cu gâtul. Am avut premiera la un spectacol de Ionesco, pe care îl fac cu școala, căci sunt la master, apoi am plecat cu el în Statele Unite. În America, ăia sunt cu biciul pe fumătorii, am zis că n-are rost să fumez pe-acolo…

Și când te-ai întors, trecuse?

De fapt, din America m-am dus în Irlanda, la un festival de film, unde acolo parcă am simțit un pic nevoia.

Te-a ținut bunul Dumnezeu tare.

M-a ținut, dragul de El. E teoria aia cu găurile negre care se deschid și intri în alt univers. Nu pot să-mi explic. Încercam să mă las de fumat de ani de zile și nu reușeam.În fiecare zi îmi ziceam că e ultima zi. Și uite că acum… A fost o întâmplare. S-a deschis o portiță a unui univers paralel în care eu am intrat și acum îmi continui cariera de nefumător.

Și nu te mai încearcă nostalgia ultimei țigări?

Nu mă mai.

Mai spuneți-mi despre viața dumneavoastră. Sunteți sănătos?

Foarte. Viața sportivă a contribuit, plus pasiunea mea pentru plafar și farmacii.

Nopțile le pierdeți?

În măsura în care am spectacolele târziu și mai stăm după spectacol cu actorii.

Și vă dedați la tot felul?

Ne mai dedăm. Și seara am întâlnirea nocturnă cu cățelul-actor Iago (n.m. – care joacă în îndrăgitul spectacol „Oase pentru Otto”, de Lia Bugnar).

Pe care îl plimbi dumneata.

Da.

 

Bine înfofolit, Anghel Damian plimbă iarna un cățel în Parcul Izvor

 

Pe la ce oră? Poți fi văzut în Parcul Izvor plimbând un cățel noaptea?

Pot fi, dar sunt greu de recunoscut, căci mă înfofolesc bine. Pot fi recunoscut după înălțime. Dar îmi place să mă camuflez. Acum, iarna, îmi pun cinci geci, două perechi de pantaloni, cizme… Sunt friguros. Nu-mi place iarna.

Deci, ești un bărbat bine înfofolit plimbând un cățel. Tu ești acela?

Da, da, da. Un bărbat bine înfofolit plimbând un cățel. În zilele în care am spectacol, după ora unu noaptea. Când n-am spectacol, pe la unșpe-doișpe.

Și cățelul Iago ce părere are de acest stil de viață?

E fericit, îi place.

E un cățel tânăr?

Da. Cred că am un talent nativ autoritar asupra câinilor.

Ai mai avut câini?

Am mai avut. Am primit unul în clasa a zecea de la un coleg de liceu. Mi l-a dat de ziua mea. Acum e la mama mea, dar evident mă consideră în continuare pe mine stăpânul lui. Fiind primul meu cățel, sunt uluit cât de bine m-am descurcat. Știe să facă dreapta, stânga, merge fără lesă, e foarte inteligent. E un metis între labrador și vizsla maghiară.. Acum s-a mai îngrășat un pic. Imaginează-ți că are un trup de ogar, culoarea aurie, de labrador, fața de labrador și urechile de vizsla.  E chiar o combinație reușită. A fost foarte bine dresat fără pic de know-how, habar n-aveam ce înseamnă să ai un câine și cum trebuie să te comporți. Cu mine, acum, e impecabil. Acum îl am pe cățelul Iago.

Care e și actor.

E și prolific. Era cât pe-aci să aibă două spectacole, nu doar unul!

Și ce s-a întâmplat?

Era vorba că trebuia să apară în „Tartuffe”, la Teatrul de Comedie, dar s-a renunțat la idee. Trebuia să apară un cățel-lup și îți dai seama că, fiind cercul închis care e în actorie, îl băgam direct, fără probe. Dar s-a renunțat la momentul acesta artistic.  N-a intrat alt cățel în locul lui, oricum.

El nici nu știe. 

Nu i-am zis ca să nu-l întristez.

Lui Marius Manole cum îi spuneți la voi în gașcă?

„Șoarecele lihnit” sau „Șoricătură”.

De ce lihnit? Ce-aveți cu omul, cu actorul Marius Manole? Păi, e frumos așa?

El e  în căutarea hranei și când s-a întâlnit cu Lia Bugnar, care l-a botezat așa, era extrem de lihnit, fuma cinci pachete de țigări pe zi, era tras la față, era drept ca o linie, exact ca în spectacolul în care juca atunci (n.m. – spectacolul „Drept ca o linie”), o avem pe Ilinca Manolache, care e „Bambi”, căprioara. Eu sunt Husky. Maria Obretin e „Pisica”. Maria Buză e „Ciocănitoarea”. Irina Antonie e „Vrăbiuța”, Nicoleta Lefter e „Olive” din „Popeye”.

O întreagă menajerie.

Da. Mai sunt câțiva lipsiți de porecle.

Care nu s-au ridicat la așteptările unor porecle?

Poate. Poate e prea devreme. Eu mi-aș pune niște semne de întrebare dacă nu aș avea nicio poreclă.

Dorești să le transmiți ceva cititorilor?

Doresc să îți transmit ție, domnule Crăciun, un succes nebun, nu neapărat cu acest articol, multă sănătate, putere de muncă și împlinirea tuturor viselor, respectiv multe egaluri în campionatul Marocului, unde știu că pariezi, vânzarea în regim de urgență a trei sute de exemplare din volumul „Baricadele”, precum și revenirea la modă a cercelului masculin.

 

Anghel Damian are un leu stilizat pe ceafă

 

Cercei, tatuaje? Ai?

Am avut cercel, am și tatuaj.

Ce tatuaj ai?

Unul cu zodia leu.

Ca un cocalar? 

Nu. E frumos, stilizat.

Arată-mi-l.

Iată-l (n.m. – mi-l arată; are, e pe ceafă).

I-l dedici lui Neti Sandu?

Da, da, da, mă uitam într-o perioadă la Neti Sandu, sunt familiarizat cu mercurul retrograd. Era frumos, mai aflai o numerologie, o…

Cum ai simțit nevoia să îți faci acest desen pe trup?

Am simțit nevoia să-mi fac un tatuaj, domnule Crăciun.

La ce vârstă?

La șaptesprezece ani.

La frumoasa vârstă de șaptesprezece ani? N-a fost cam prematur?

Nu.

Cum s-a manifestat nevoia?

Era un puternic sentiment de rebeliune fără niciun sens. Domnule, îmi fac un tatuaj, ce tare!

Părinții tăi nu s-au opus?

Au aflat abia după ce l-am făcut, ca să nu mai aibă niciun cuvânt de zis. Mă gândeam să fiu cocalarul suprem și să-mi fac pe braț, dar mi-am dat seama la timp și am zis că nu e bine. Și m-am dus la un salon profesionist.

De unde ai avut bani? Din banii de buzunar? Sau cum? Că leafă n-aveai la șaptesprezece ani.  

Din ce strânsesem, din micile mele economii. A costat un milion jumate (n.m. – 150 lei).

A fost dureros?

Nu. A fost o întâmplare haioasă. Am intrat în salon și era un paravan și în spatele paravanului se lucra la un tatuaj destul de consistent. Și cel de dincolo de paravan urla. Cel lucrat urla ca-n filme, îți zic. El era un clișeu: un tip înalt, doi metri pe doi și își făcea un tatuaj în zona gleznei.

Motociclist, așa.

Da. Și eu mă gândeam ce caut eu acolo. La tipul ăla se făcea tatuajul pe etape, pe zile, nu suporta tot deodată. Și am venit eu și am zis că aș vrea să îmi fac cu zodia leului. Mi-a arătat el care sunt variantele și mi-a plăcut ăsta stilizat, care seamănă cu o notă muzicală. M-a întrebat unde doresc și i-am zis pe ceafă, discret. L-am întrebat dacă o să mă doară și el mi-a zis că dacă vreau să mi-l fac, îl fac și gata. Îți dai seama că eu dacă acum arăt de cinșpe ani, atunci arătam ca un preșcolar, a puștiulică. Și m-a întrebat câți ani am. Și am zis că am optișpe. Și el m-a întrebat când i-am împlinit, și eu i-am zis că în ianuarie. „Bravo, tati, ești născut în ianuarie și-ți faci tatuaj pe ceafă leul stilizat! Aha!”.

Și nu i-ai zis că e de la o gagică?

Am încercat, că e iubita, că e verișoara, că e mama.

Era spontan tatuatorul, un specialist în zodii.

Da, era foarte haios. Până la urmă m-a lăsat așa, a zis că e un tatuaj mic și că nu e o problemă. M-a pus pe masa de lucru…

Te-a pus pe burtică? 

Nu. Stăteam pe un scaun, așezat invers, luasem în brațe scaunul.

Și ai plâns?

Nu.

Aveai podoabă capilară întocmai ca acum?

Nu chiar. Întotdeauna am avut părul lung, dar nu ca acum. Eram ceva mai decent. Era ca o mâzgăleală. Și a dat cu o vată cu o substanță, simțeam cum desenează ceva, s-a auzit și un „zzzz” și eu credeam că ăsta e doar momentul de pregătire. Când colo…

Terminase deja!

N-am simțit nimic. În patru minute a fost gata. Au urmat câteva săptămâni de Bepanthen unguent.

Asta și pe fondul psihozei dumitale cu farmaciile, cu ipohondria specifică zodiei leu și toate astea.

Da, am zis că e un bun moment să trec pe la farmacie cu motiv. Apoi i l-am arătat mamei, care n-a avut nimic de comentat. Primul meu moment de rebeliune a trecut neobservat.

Și cercelul?

L-am băgat pe la unșpe ani.

Și când a avut loc retragerea cercelului, coborârea sa în bernă?

La cinșpe ani era deja retras, pentru că nu mai puteam cu baschetul, era deja periculos. Mi-l tot dădeam jos și am renunțat până la urmă.

Și gaura ai făcut-o pe cont propriu?

Nu, m-a dus mama, dacă îți vine să crezi. La magazinul Victoria m-a dus și m-au împușcat în ureche.

A durut?

Culmea, a durut mai tare decât tatuajul. Când i-am arătat tatuajul tatălui meu…

Ți-a dat una după ceafă, să-ți intre mințile astea-n cap?

Nu. Dimpotrivă. I s-a părut o idee mișto și se gândea să-și facă și el unul, pe spate, că are o operație pe coloană, și să mai acopere din ea. Voia un Dragon.

Bănuiesc că a renunțat la această idee.

Deocamdată. Dar poate îi reamintesc.

 

Anghel Damian a dus viața unui băiat american lipsit de griji

 

Necazuri ai avut în viață, scumpe Anghel? Cu ce hopuri te-ai confruntat?

N-am avut, domnule Crăciun, necazuri. Mi-au murit anul trecut trei bunici. Deodată, unul după altul. Cam atât. Un amic de-al meu a comentat sub o poză pe care am postat-o pe facebook: “all american boy”. Îmi pare rău dacă v-am dezămăgit, dar există și oameni ca mine.

N-ai fost la psihiatru sau ceva?

Am fost la psiholog. E o întâmplare amuzantă. Prin clasa a zecea, a venit în clasă o doamnă care s-a prezentat psihologul liceului…

Și te prinse cu ceva?

Nu, ba chiar a început să ne povestească despre tot felul de cazuri, într-un stil cvasiarogant. Și eu am întrebat dacă nu există confidențialitatea aia psiholog-pacient și ce încredere ne dă nouă să vorbim cu ea, dacă ne povestește ce s-a întâmplat prin alte licee și… A fost un moment în care ea s-a înfuriat și m-a întrebat cum mă cheamă și eu i-am spus cum mă cheamă.

Și-a ieșit din minți psiholoaga!

Da, și-a ieșit din minți psiholoaga! Ea era și profesoară de economie și plecat din clasă spunând că mă prinde ea la anul când o să facem economie cu ea. Și mi-am dat seama că a fost o mișcare strategică greșită.

Și ai simțit deodată nevoia să mergi la psiholog.

Brusc. 

Cu ce probleme te confruntai?

Cu nicuna, dar am zis că, na! Și chiar ne-am împrietenit.

Pe canapea.

Da, discutam diverse tête-à-tête. A fost o mișcare benefică pentru că mi-am făcut testele alea de orientare profesională, de…

Și ce ți-a ieșit, ce trebuia să te faci – contabil?

Știi cum sunt testele alea – poți să fii sau contabil sau regizor. Rezultatele sunt doar la extreme. Mi-am făcut și testul de inteligență.

Și erai deștept?

Sunt spre geniu. Am IQ-ul 154. Mi-a zis că a venit o singură persoană care să fi avut mai mult decât mine. Eram destul de bine.

Ești fericit?

Sunt în căutarea fericirii și câteodată o ating. O vor recunoaște oamenii când o vor întâlni. O simți.

 

Anghel Damian a primit o educație între două extreme

 

Tu cum ai fost educat? Ai avut o educație rigidă sau liberală?

A fost o educație între două extreme. Tata m-a lăsat în pace, mama m-a restricționat. Când eram în clasele I-IV am fost la o școală privată franceză și acolo aveau multe cursuri extra-curriculare. Am făcut multe lucruri – am făcut șah, am făcut dans sportiv, am modelat în lut.

Mai știi să modelezi în lut?

Mai țin minte cât de cât. A fost, într-adevăr, o experiență. Dansul sportiv mi-l aduc aminte foarte bine. Cumva te dezvoltă involuntar. Trăiești în două case unde, na, cumva, lumea discută despre filme. Am fost întotdeauna curios și intrigat atunci când nu știam ceva să aflu despre ce se vorbește. Din orgoliu a pornit și dorința mea de a citi și dorința mea de a mă culturaliza. Am un orgoliu foarte mare. Simțeam nevoia să fiu întotdeauna la nivelul discuției, chiar dacă eram copil.

 

Anghel Damian a trăit ca Tarantino printre casete video

 

Îl stăpâneai pe Tarkovsky la zece ani?

Nu chiar la zece, dar l-am văzut, da. Vedeam Kurosawa…

„Șapte samurai”…

Sunt puțini copii care văd așa ceva. Le vedeam pe casete VHS, normal, era vremea VHS-sului.

Ai trăit ca Tarantino printre casete video.

Era plin de casete. M-a marcat filmul “Arizona dream”. Nu știu de ce, m-a tulburat peștele ăla din film…

Care e filmul tău preferat?

Asta e greu de tot de zis. Cred că… (tace un minut) „Albastru” de Kieslovski. Din „Trilogia culorii”. N-ai văzut?

Nu. Am trăit într-o casă de profesori de matematică, nu de cineaști. Am și eu traumele mele.

Și maică-mea a fost foarte traumatizată în clasa a treia, fiindcă descoperise Teorema lui Pitagora și a fost dezămăgită să afle că o descoperise Pitagora înainte. A fost dezamăgirea copilăriei ei. Mama a fost olimpică la mate.

A fost tânără și a mers mai departe.

Și într-o perioadă în care era destul de greu să mergi mai departe. Femeie-operator, femeie-director de imagine, mai rar. Față de ai mei, am avut o viață mult mai ușoară. Ai mei doar ca să meargă în zona asta și le-a fost greu în familiile lor – mama era împinsă spre Ahitectură, tata spre Drept sau Medicină. Veneau din familii pragmatice. Ai mei n-aveau nicio treabă în raport cu alegerile mele. Și baschet dacă voiam să fac până la capăt, făceam. Ți-am spus, sunt dezamăgitor, am dus o viață bună.

 

Interviu publicat și pe www.eva.ro.