Ati remarcat, poate, ca ziaristii au obiceiul sa nu ajunga batrani. Mor indeobste tineri, fara sa incarce bugetul, oricum delicat, de pensii al statului. Am 29 de ani si de 8 ani sunt ziarist de teren – reporter fara frontiere ar fi o exagerare. In limbajul presei, asta se cheama ca sunt batran, expirat, de moda veche. Nu scriu inainte sa vad cu ochii mei si sa verific. Vai de capul meu!
In acesti opt ani am transmis articole de presa scrisa , regretata presa scrisa, de la doua Jocuri Olimpice, de la doua Campionate Europene de Fotbal si am scris despre oameni de pe toate continentele. Am ajuns si in China si in Transnistria. Am refuzat o singura deplasare. In Kenya, Africa, acum trei ani. Am gresit.
Santiago, la timp. Avioanele se masoara in albatrosi?
E sfarsitul lui ianuarie, inceputul lui 2013. Santiago de Chile a venit la timp. Mai devreme nu l-as fi inteles, iar mai tarziu, cum am convenit inca de la inceputul acestui articol, e putin probabil sa mai existe. Varianta oficiala e ca am venit in Chile pentru un Summit Uniunea Europeana-America Latina, in aeronava cu insusi presedintele Traian Basescu. Nu trageti in ziarist! Fiecare text are nevoie de un pretext.
Poetii, mi-a marturisit un prieten avizat, obisnuiesc sa masoare obiectele avand drept unitate de masura albatrosul, o pasare cantata in secolul XIX de Charles Baudelaire. Ma uit la aeronava din care cobor. E imensa, dupa douazeci de ore de zbor si nefiind poet e normal sa nu pot calcula cati albatrosi are.
E inceputul unui sfarsit de saptamana in Santiago de Chile, s-a innoptat de-a binelea. Vad ca prin negru orasul. Aici e vara si e ora la care se pleaca inspre viata de dupa zi. Ma gandesc: sunt la capatul lumii, dar probabil ca gresesc. De aici, se prea poate sa fiu la inceputul ei.
Copia unei copii? Prostii! Originalul
Santiago de Chile, noaptea. Oamenii fac gesturi ca in vechile romane, numite chiar asa “de gesturi”, sunt expresivi, teatrali, sinceri, cabotini, cum doar in America Latina pot fi.
Nu voi reusi sa adorm pe parcursul zilelor chiliene, desi, dupa fusul orar, Bucurestiul e cu doar cinci ore inainte. Fiecare isi are insa fusul sau orar – un dictator. Dictatorul care este fusul meu orar imi impune sa merg, sa iau metroul, sa alerg, sa inchid ochii pe banci, in parcuri, dar nu imi ingaduie somnul. Palahniuk scria ca, dupa insomnii severe, totul ajunge copia unei copii a unei copii. Dar nu si cand esti la mii de kilometri de casa. Nu. Totul e original.
Mai scump, dar mai bine
Caut povesti. Intalnesc romani (de fapt romance), ii (adica le) scriu, ziarul Adevarul publica. Fac observatiile banale care se fac in toate articole de “travel”. Cunoasteti nombrilismul romanesc si mirarea noastra de fiecare data cand aflam ca nu suntem buricul pamantului.
Cum e viata?
“Cum sa fie, mai buna!”
Serios? I-auzi, domnule, extraordinar! Dar preturile?
“De doua ori mai mari ca in Romania”
Hai, lasa-ma!
Fac referiri la dictatura lui Pinochet, dar si mai mult la regimul comunist al lui Allende, remarc felul in care Chile s-a ridicat din complicatiile sfarsitului de mileniu si cum isi rezista tuturor cutremurelor.
Patricio si Andrea, dragostea in mileniul al III-lea
Vreti o telenovela? Nu am, am insa o intamplare adevarata. Andrea era studenta la Berlin, dar trecutul ii era romanesc. Stiti cum arata trecutul romanesc al celor pe care anii `90 i-au prins in coltul acesta de harta de la marginea Europei: stiti ce inseamna “Kassandra”, “Esmeralda”, si tot asa. Da, ii placusera si ei telenovelele.
Si vine o zi, sau mai degraba o noapte, in care te intrebi: “Pentru ce am pierdut eu timpul urmarind telenovele?”. Si din intrebarea aceasta se naste o melancolie, iti aduci aminte de o coloana sonora si intri pe youtube si o cauti si gasesti un cover cantat de un “pusti”, si, fiindca e secolul care e, intri pe facebook si gasesti pagina lui de artist (are doar 23 de ani!) si ii dai un like, fara nicio speranta, iar apoi intr-o alta noapte cantaretul iti raspunde si incepeti sa vorbiti pe net si tot vorbiti, vreme de trei luni, nici nu mai conteaza fusul, sa-l ia naiba de fus!, si ce daca atunci cand la unul e noapte, la celalalt e miezul zilei, ce daca!
Aceasta nu este o poveste de dragoste inventata, nu, romanca noastra exista, cum si cantaretul exista. Il cheama Patricio Enrique Toledo Chamorro. Cautati-l pe Youtube. Andrea a plecat inspre Santiago de Chile indragostita, dar cu gandul sa stea cu Patricio trei saptamani. Dar nu a fost asa. A ajuns pe 12 octombrie 2012, la doua noaptea, si nu a mai plecat. A renuntat la toata Europa pentru Patricio. E scandalos de fericita. Cautati-i fotografiile pe facebook. Nu am mai avut timp sa ii intalnesc pe indragostiti in Santiago, a ramas ca ne scriem de la distanta. Ne scriem.
Oamenii din semafoare alearga
Chile! Curioasa tara. Bucatarie dezamagitoare, de influenta nord-americana. Si stiti oamenii verzi din fiecare semafor, nu? In Berlin si-au facut din omul acesta (care acolo e cochet, poarta palarie) simbolul orasului. Ei bine, in Santiago de Chile, omuletul nostru alearga, doamnelor si domnisoarelor, ba chiar şi domnilor. Alearga. E singura capitala din lume unde am vazut asa ceva. Se traieste in viteza secolului nostru, aici – repede, desi curat, mai ales ca siesta e siesta.
Bucuria contemporanilor
Lima, insa, Lima e altfel. Daca Santiago de Chile are ceva nemtesc, clasele sociale sunt la locul lor, echilibrate, Peru e ca Romania. Totul e de vazut in Lima, in cartierele saracilor. Sunt alte cateva Nobeluri pentru Literatura de luat cu povestile de acolo. Ce demne melodrame se toarna la secunda. Mario Vargas Llosa scrie mai degraba despre Miraflores si San Isidro, din universul bogatilor care au casele pazite de garduri electrice, dar Lima e mai mult la periferie.
Si chiar si asa, Bucurestiul pare un cartier nu prea reusit, comparat si cu Santiago, si cu Lima. Santiago are rigoare si poti sa mergi linistit pe aleile oricarui tunel personal. Lima are, insa, Pacificul si alerte de tsunami. E ceva sa vezi, la apus, surferii cu placile la subtiori – statui teribil de vii. E minunat, sa nu ne ferim de cuvantul minunat, asa cum e el, indelung abuzat de crainicii televiziunilor. Cata bucurie la acesti oameni contemporani…
Vreme de supraelastic, viata ca un vals
Si apoi, soarele. Soarele din Lima – pentru care merita sa te trezesti in zori. As putea trai asa: fara sa fac nimic altceva decat sa privesc tablourile pictate in culori divine pe strazile acestei capitale. Nu e paradisul, dar o zeitate trebuie ca a pictat pe aici. Are si Lima maidanezii ei, mai lenesi, caini cu apaucaturi de pisici, si sutii ei, mai periculosi decat ferentarii nostri, o avea si ea insuportabilii ei primari de sector, ontanii si negoitii si poterasii si piedonii si vangheliii ei, dar chiar si asa, Lima iti smulge, la fiecare pas, adjective enorme.
Radu Cosasu a scris candva, in anii `70, un volum de poezii intitulat “Povesti pentru a-mi imblanzi iubita”, si in acest volum exista un poem, “Vreme de supraelastic”, si in toata vremea de supraelastic exista acest vers: “Doua zile, viata mea a fost un vals”. Am stat doua zile in Peru, in Lima, nu am fost nici la Cusco, nici la Machu Picchu, nu am vazut, mai ales ca nici nu mai aveam, istoriceste vorbind, cum, niciun incas. Si vin acum si scriu, pe degeaba, ca fie si pentru doua zile, viata mea a fost un vals.
Fotografiile, cealalta arta
Nu sunt cine stie ce fotograf. Nefiind Iosif Berman, fotograful lui Brunea-Fox, nici nu gasesc de cuviinta ca ar merita sa fiu. Mi se pare curios mecanismul prin care oamenii, folosindu-se de lentile, reusesc sa opreasca o clipa. Este, fireste, o arta, dar nu e arta mea. Eu fotografiez asa: vad chipurile si le torn in cuvinte. Sunt fotografii de uz propriu, pe care le stochez direct in inima.
Uite: o doamna cu ochelari, intre doua varste, senin de grasa, probabil diabetica. Privirea ei: ma priveste curios, cum si merit, ca pe un extraterestru care habar nu are unde se afla. E o privire care cere o odihna. Imi intorc fata.
Uite: un tanar in trening care da un telefon pe strada – telefonul e fix! Uite: doi copii care zambesc obiectivului unui european cu unul din zambetele acelea care demult nu se mai fabrica pe continentul nostru.
Uite: o tanara care traverseaza strada, printr-un loc neregulamentar (dar ce e regulamentar aici?), si privirile barbatilor intre doua varste care i se lipesc de sani, de fese, de picioare, ba chiar si de glezne. In afara de ea, stati linistite, doamnelor si domnisoarelor, voi, romancele, ati fi cele mai frumoase femei si din emisfera aceasta.
Sexul si tacerea
Aflu de la colegii din delegatie ca wikipedia ofera un capitol intreg sexului in Lima. Nu mai am varsta la care sa citesc acest capitol. Viata de noapte: Lima are o lumina vicioasa care predispune la melancolie. Barbatii bogati isi pierd vremea in cazinouri – e plin de cazinouri -, iar saracii stau ca turnati, la nesfarsite palavre, in fata dughenelor unde isi vand nimicurile.
Ii privesc bine: i-am mai vazut, asa aratau si cei din periferiile oraselor noastre de provincie acum cincisprezece ani. Nu vreau sa va pierdeti, ma, nenorocitilor!, as vrea sa le spun. Dar tac.
Articol publicat, în premieră, pe platforma media premium România de la zero, la 25 februarie 2012
