De-acum, Simona va avea și ea întotdeauna Parisul.
Mă aflam în așteptarea Cupei Mondiale, numărînd copilărește zilele care ne-au rămas. Căutînd un subiect adecvat acestui colț de pagină, mă oprisem însă la o întîmplare mai veche, o întîmplare octogenară, interbelică. Știți, fie și din povești, anii ‘30. Pe atunci, în orașul Rosario din Argentina (cel care i-a dat lumii și pe Che Guevara și pe Lionel Messi), echipa Central a refuzat să joace într-un meci de ajutorare a leproșilor locali. Newell’s Old Boys, din Rosario și ea, a acceptat. Primii au rămas pentru totdeauna “canaliile”, celorlalți li s-a spus “leproșii”. În trena generozității fondatoare, Newell’s, unde a început marele Leo fotbalul, este ultima echipă de care m-am mai putut, la vîrsta mea, îndrăgosti ca un adolescent. Rosario este, așa cum a dezvăluit chiar cotidianul “New York Times”, un oraș de suporteri cu diferite patologii psihice, un oraș de nebuni. Tocmai de aceea, nădăjduiesc, în ciuda absenței obiectivelor turistice, să îl vizitez cîndva, poate chiar să locuiesc o vreme acolo, iubind cu fanatism “leproșii”, pierzînd cu inima împăcată, nebunește, titlu după titlu.
Apoi am văzut-o și eu pe Simona Halep zîmbind. Nu sînt bun la tenis, nu știu să-i analizez tactic jocul. Scriu aceste rînduri înainte de semifinala de la Paris. Sînt rînduri care vor rămîne, indiferent de rezultat, fiindcă altceva tot știu: Simona Halep a dezlănțuit o epidemie de bucurie și nu doar printre iubitorii tenisului. Firește este din nou abuzată sintagma, precară logic, “Mîndri că sîntem români”, dar să nu ne împiedicăm de amănunt. Avem nevoie de o mare bucurie colectivă, una care să nu mai fie nici vulgară, nici ridicolă. Îmi place Simona, tocmai pentru că este un anti-model. Îmi place pentru că a avut puterea să-și revizuiască pînă și anatomia, atunci cînd Providența a fost mai generoasă decît era cazul. Îmi place pentru forța ei psihică, mai exact, pentru rigoarea din forța ei psihică.
E ceva cu Simona Halep, dacă a putut să-i smulgă unui aprig ziarist, el însuși tenisman, mărturisirea că, la unele greșeli, i s-ar fi ridicat părul în cap dacă așa ceva ar fi fost posibil (nu era, căci Cristian Tudor Popescu este cît se poate de onest cu calviția personală). E ceva cu Simona Halep dacă Iulian Tănase, un poet rezident în București, a putut să facă această paralelă între zîmbetul Simonei și zîmbetul lui Mahakashyapa, discipol al lui Buddha, zîmbetul pe care s-a ridicat filosofia zen. Simona Halep crește temperatura interioară a viselor noastre, ne face, chiar și pierzînd, pur și simplu, mai buni. Nu propun să mergem pînă-ntr-acolo încît să ne facem din zîmbetul ei chip cioplit. Invitînd la o nebunească moderație, sugerez totuși, dacă nu ne este déjà imposibil, să reînvățăm de la Simona Halep sinceritatea bucuriei care încheie disciplina muncii bine făcute.
Articol publicat și în Gazeta Sporturilor, pe 6 iunie 2014.
