În contra felului meu de a fi, sunt, totuşi, ziarist şi am lucrat atâţia ani în redacţii. Ştiu cum gazetele caută mai mult răul.
Există o agendă a răului în România, ea e reală, e reflectată obsesiv, sunt împinse în faţa oglinzii mai ales excepţiile, dar agenda este, vai!, reală.
Ce se întâmplă de fiecare Bobotează e adevărat, cum şi ce se întâmplă în Iaşi, la fiecare jumătate de octombrie. E cumplit. Ar fi trebuit să mă obişnuiesc să văd asemenea lucruri, să le citesc, şi să trec mai departe. Nu pot. Îmi admit această limită. Încă mă înmărmuresc scenele groteşti. Ni se spune că ele sunt desfăşurate în numele credinţei. Bineînţeles că nu e aşa. Credinţa este, în construcţia unui om, treapta cea mai de sus, o înălţime la care nu oricine ajunge. Sunt cei care calcă peste aproapele oameni care cred? Ce cred ei? Lumea este un spectacol, de cele mai multe ori jalnic.
Privesc acest spectacol şi nu găsesc nicio explicaţie raţională pentru un asemenea comportament, dacă nu caracter. Ce fel de disperare, ce fel de degradare a avut loc? Suntem în plin absurd. Nu. Aceste fiinţe nu acţionează în numele credinţei, sunt inferioare, n-au putut să-şi depăşească superstiţiile, nu şi-au apropiat nimic din ce dă frumuseţea omului care întreţine relaţii cu divinitatea: nici smerenia, nici dăruirea, şi, mai ales, nici iubirea.
Nu caut în mulţimea aceasta o parabolă, demult nu mai cred în mulţimi, judecăţile, chiar şi cele personale, e bine să fie făcute de la suflet la suflet. Sufletele moarte au fost, dintotdeauna, urâte, sufletele moarte dezlănţuite într-o falsă manifestare a credinţei pot fi încă salvate. Nu aceasta – Învierea – este esenţa creştinismului? Dar câţi dintre cei care sunt gata să treacă peste tot, în primul rând peste celălalt, ajunşi, în sfârşit, la moaşte, chiar se roagă pentru asta – pentru puterea de a se salva de ceea ce tocmai au înfăptuit?
Toate cuvintele care-mi vin acum înspre degete sunt aspre. Încerc să le îmblânzesc. Aud că s-au practicat inclusiv deghizările pentru a intra în faţă. Superbă şi groaznică expresie a culturii falsului care ne tot otrăveşte vieţile! Ce e în mintea celui ce se prezintă cu mască la cea mai importantă întâlnire pe care o poate cunoaşte? Nimicul? Nimicul trebuie refuzat.
Aştept, de aceea, ca tot mai mulţi duhovnici să iasă din rând şi să spună: nu e bine ce faceţi, oameni buni, nu aşa se ajunge la Dumnezeu. Îngâmfarea e un păcat capital. Caut să nu-l comit. Vă rog, aşadar, să citiţi fraza care urmează mai mult ca pe un exerciţiu de deznădejde: dacă aş fi bunul Dumnezeu, aflând tot ce se întâmplă la racla Cuvioasei, aş plânge amarnic, şi, mai mult, aş regreta, din nou, zilele Creaţiei.