Propun să păstrăm o secundă de reculegere în memoria unui stadion care va dispărea. Este un stadion pe care am pierdut groaznic şi ne-a durut.
Este sfârșitul lunii octombrie, anul 2015, citesc în “Detroit Free Press” un articol: stadionul Silverdome din Pontiac, Michigan urmează să fie demolat nu peste mult timp. Articolul apare la rubrica „Bani/Afaceri”. E un deznodământ oarecum așteptat, dar nu mai puțin trist. Moartea unui stadion are tragismul ei, de cele mai multe ori ignorat.
Pe 22 iunie 1994 aveam unsprezece ani fără o lună și o zi. Atunci, pe Silverdome, în Detroit, cum ne anunța telecomentatorul, considerând, pe bună dreptate, Pontiac-ul o prelungire firească a metropolei, România pierdea cu 1-4 un meci cu Elveția. A fost una dintre cele mai teribile înfrîngeri ale „Generației de Aur”. E partida în care Jean Vlădoiu a încasat un cartonaș roșu într-un timp-record, e meciul care l-a scos din poartă pe Bogdan Stelea, România se înfumurase excesiv după victoria cu Columbia. E o amintire cumplită, dar e o amintire importantă în patrimoniul nostru comun.
Elveția – deși nu părea așa – avea totuși jucători fantastici, mai ales de la mijloc în sus. Nu vă sunt străine, poate, numele Sutter sau Chapuisat sau Knup. De altfel, aceasta este tripleta care a înscris – atunci – României patru goluri. Cum ar fi fost istoria României la World Cup ’94 dacă acești oameni nu s-ar fi distrat cu „tricolorii”? Cum ar fi fost România fără Prunea în poartă în „sfertul” cu Suedia? Mai contează? După douăzeci și unu de ani, oamenii uită.
Detroit-ul a fost un mare oraș american, dar nu mai e. E plin internetul de fotografii cutremurătoare ale acestui univers în descompunere. Industria auto care îl susținea a ales exilul sau s-a stins. Lumea s-a schimbat brutal în ultimele două decenii. Oamenii fug din Detroit, după capriciile economiei de piață.
În 1975, într-o cu totul altă epocă, Silverdome-ul costase peste cincizeci de milioane de dolari, acum se consideră că prezența sa pe terenul de acolo mai degrabă încurcă vânzarea. Așa că va fi – pur și simplu – demolat. De pe acest stadion s-a arătat cândva Americii – era 1987 și lumea era altfel – însuși Papa Ioan Paul al II-lea. Nu cu mult înainte, acolo concertase Madonna, care, de altfel, copilărise lângă „Dom”.
Toate trec, îmi spun, închizând, cu un singur click, articolul despre Silverdome. Nu e adevărat. Nu toate trec. Țin minte și acum: 22 iunie 1994. Telecomentatorul anunța că stadionul acela are un acoperiș rabatabil care creează un efect de seră care îi indispunea pe jucătorii noștri. Mă uluia – ca orice viitor – o asemenea posibilitate, care, la suprapreț, se regăsește astăzi chiar și la București.
Detroit-ul s-a prăbușit, cu Pontiac-ul în trena sa. Alte stadioane s-au ridicat, nimeni nu mai are nevoie de Silverdome. E o relicvă dintr-un trecut glorios, dar cu desăvârșire apus.
Și amintirile noastre? Nu mai contează. Economia de piață nu se înclină în fața comerțului cu amănuntele. E secundar.
Articol publicat în Gazeta Sporturilor, 4 noiembrie 2015.
