Joi, 29 octombrie, în orașul București, scriitorul Radu Cosașu a împlinit optzeci și cinci de ani. Să nu vi se pară puțin, fiindcă nu este. Este mult, este minunat.
Radu Cosaşu este – în literatura română postbelică – nu atât un vârf (deşi este şi aşa!), cât o cale. Nimeni nu a ştiut că el să-şi transforme biografia în material din care se scriu cărţi, iar cărţile acelea călătoresc acum prin lume şi vindecă inimi şi nu puţine boli incurabile.
Radu Cosaşu a făcut pionierat în arta care şterge graniţele între genurile literare, a fost postmodern cu mult înainte să existe – oficial – postmodernismul. Şi toate aceste magnifice întâmplări au avut loc dintr-un unic, dar radical motiv: Radu Cosaşu este dintre scriitorii care au căutat, cu credinţă, adevărul.
Nu cunosc nici un alt scriitor, român sau altminteri, care să călătorească atât de departe în el însuşi în căutarea adevărului. Poate Hrabal, dar el nu prea era de pe lumea aceasta, ceea ce s-a dovedit în ziua când a plecat să zboare pentru totdeauna cu porumbeii săi, căzând de la etajul al cincilea, căci există – în viaţă şi în literatură –, există, există!, destin.
Radu Cosaşu şi-a făcut singur, chiar în contra epocilor istorice care i s-au dat, destinul. El este acel om care ar fi vorbit în contra sclaviei în Grecia Antică, el este acel om care ar fi ridicat problema celei de-a unsprezecea porunci, niciodată rostită cu puterea cuvenită: să nu exploatezi un alt om!
Radu Cosaşu împlineşte optzeci şi cinci de ani, iar rolul său în literatura română postbelică este, deocamdată, perfect neînţeles. Poet marginal, nuvelist de periferie, prozator devorat de jurnalism – toate aceste etichete vehiculate sunt false. Radu Cosaşu a făcut toată viaţa, la început prost, apoi din ce în ce mai bine, aşa cum fac pământenii, acest lucru, deloc banal: a scris.
La optzeci şi cinci de ani, Radu Cosaşu are o operă căreia prea puţine i se pot opune cu profunzime, are o operă străbătută de această dorinţă cumplită de a nu se pierde pe sine. Cred că Radu Cosaşu a rezistat fiindcă există – nebune, nebune! – forţe care caută să smulgă omul din el însuşi şi în regimurile politice de dinainte de răscruce, şi în cele de după.
Radu Cosaşu scrie căutând un înţeles pentru frumos, şi pentru puţin, şi pentru faptele mici, pentru istoriile ignorate, pentru ceilalţi. El nu se înscrie într-o armată, nici măcar de cavalerie, el are armata sa de cavalerie, el nu face parte din nici un cor. Radu Cosaşu rămâne la centru, dar nu singur, nu singur.
Mai sunt încă, mai sunt!, oameni care cred – la fel că el – în puterea actului de a fi viu, supravieţuind bombardamentelor de tot felul, fie şi mediatice, şi – mai ales, mai ales! – în Stan şi în Bran manipulând brazi.
Radu Cosaşu este – şi nu spun nici o noutate – scriitorul meu preferat, tocmai fiindcă este – fără furie – împotriva ierarhiilor, preferând dreptul sfânt, mic-burghez, da, da, la o preferinţă.
Radu Cosaşu e printre aceia – nu mulţi – care au ştiut să trăiască optzeci şi cinci de ani, suportând cumplitele revelaţii care ţi se arată despre condiţia umană într-o astfel de curgere a timpului. Îl admir, îl iubesc pe Radu Cosaşu şi nu găsesc nici un motiv – absolut nici unul – pentru care această admiraţie şi această iubire pe care i le port să se simtă ruşinate. Dimpotrivă.
Radu Cosaşu este om, un om adevărat, dintre aceia – tot mai rari – care au conştiinţă şi reuşesc, în literatură şi în viaţă, să spulbere greşelile primei literaturi şi ale primei vieţi.
Radu Cosaşu este încă un miracol pe care nu mulţi îl vor înţelege. Numai că – de dată asta – aşa, aşa, nu altminteri!, şi trebuie să fie.
Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 500 / 2. XI. 2015.
