Mircea Lucescu nu s-a impus la Sankt Petersburg, dar nici nu îl veți auzi vreodată întrebându-se cine îl mai angajează la vârsta sa.
Mircea Lucescu (72 de ani, în iulie) a avut un sezon complicat în Rusia – nu îl sfârșește bine. Dar nici nu este acesta zenitul carierei sale, nu a atins culmea dincolo de care nimic nu mai poate să înceapă.
Mircea Lucescu a fost trădat de conducere, care l-a lăsat și fără Hulk și fără Garay și fără Witsel. A fost trădat de jucătorii rămași (nu e un joc de cuvinte, chiar îl zboară Kokorin), jucători care s-au mulțumit să-și încaseze milioanele și să nu facă risipă de efort.
Pe Mircea Lucescu nu l-au ocolit, desigur, nici arbitraje în contra și nici hazardul rău. Unde ar fi ajuns acest antrenor român dacă, în ultimele decenii, nu ar fi avut, de atâtea ori, pur și simplu ghinion?
Veștile care ne vin dinspre frontul estic al fotbalului mare sunt crude: Mircea Lucescu e ironizat în presa de la Moscova, și pare, tot mai mult, singur. În egală măsură, aceleași vești ni-l arată așa cum a mai fost: un leu rănit în teribilul său orgoliu.
Nu se mai poartă asemenea pariuri, nici măcar în paginile gazetelor, dar sunt gata să-mi pariez destinul că Mircea Lucescu va mai cuceri trofee.
Că va ajunge la Galatasaray, la Beșiktaș, la Fenerbahce, contează mai puțin (ce groaznică diferență și între Turcia pe care a părăsit-o acum aproape cincisprezece ani și cea la care se întoarce acum!). Important este că va rămâne în fotbalul mare.
Mircea Lucescu este cel mai important antrenor român măcar al ultimelor trei decenii. Iar timpul său nu a trecut. Încă mai poate – a demonstrat-o chiar și în Rusia – să șlefuiască brazilieni-bijuterie.
De aceea, la acest ceas rău, se cade să nu uităm, totuși, cât de mare este (nu a fost!) Mircea Lucescu. Un sezon care nu se încheie cu titlu a ajuns să fie socotit un eșec sever pentru că vorbim despre un maratonist al perfomanței, care de două decenii, neîncetat, s-a luptat pentru primul loc în clasament.
Altfel, regret că ne vor sosi tot mai puține știri de la Sankt Petersburg, vechea capitală imperială a Rusiei, poate cel mai frumos oraș din partea sa de lume (nu mai există bulevard ca Nevski Prospekt, și nu doar pentru că l-a nemurit Gogol!).
De aceea, înainte de despărțire, mai sper doar ca Mircea Lucescu să-și găsească răgazul, în cavalcada sa prin glorie și vremelnice neîmpliniri, să vadă și soarele amurgind peste caii din bronz de pe Podul Anicikov.
Mă mai gândesc la Mircea Lucescu ca la Ștefan Gros, acel cioban hunedorean care este cel mai în etate angajat (cu carte de muncă) din România. Are nouăzeci și nouă de ani și încă urcă la stână, nu s-a gândit niciodată să renunțe. Nu cunoaște alt drum.
Deranjat de ziariști, a spus: “Pun capul pe cojocul meu și dorm liniștit. Mă mai deranjează numai ursul când vine”. Împlinirea prin muncă, așadar. Nu e doar un slogan decăzut! Avea scriitorul Mihail Sebastian o vorbă mare : se declara invidios pe fericirea furnicilor.
Mircea Lucescu, leu și furnică deopotrivă, va continua să muncească. Nu cunoaște alt drum.
Gazeta Sporturilor, 20 aprilie 2017
