Home Portrete Zank, colonelul german

Zank, colonelul german

1
657
Horst Zank, în urmă cu cinci ani. FOTO: ANDREI CRĂCIUN
Horst Zank, în urmă cu cinci ani. FOTO: ANDREI CRĂCIUN
Horst Zank, în urmă cu cinci ani. FOTO: ANDREI CRĂCIUN

Pe 1 septembrie 1939, Horst Zank, locotenent în armata germană, participa la invadarea Poloniei. Zank a fost pe front din prima zi a celui mai sângeros conflict global din istorie, iar acasă s-a întors după un deceniu de lupte şi de lagăr sovietic. A participat la bătălia-masacru de la Stalingrad şi a avut în subordine şi români, despre care spune că au fost uneori neascultători şi întotdeauna prost echipaţi.

Astăzi, la 90 de ani, şi la şapte decenii de la acea primă dimineaţă de război, Horst Zank este un colonel în retragere şi un bătrân înţelept. Trăieşte la Bonn şi oferă o mărturie nepreţuită despre viaţa printre cadavre, despre nebunia lui Hitler, despre crimele împotriva civililor. Viitorul îl leagă de un singur cuvânt: „Pace”.

„Au trecut şaptezeci de ani”. În germană, fraza asta se spune cu multe consoane încolonate, aspre şi cumva indiferente la cum a curs istoria.

Horst Zank o rosteşte ca un militar. Consoanele se strecoară printre noi, ocolesc o cafea somnoroasă care a aţipit într-o ceaşcă albă şi capătă o neaşteptată melancolie: „Şaptezeci de ani…”.

Horst Zank a fost pe front din prima zi de război. De ce? De ce suntem la Bonn, în casa unui fost ofiţer din Wehrmacht?

Răspunsul este scurt şi complicat: pentru a asculta şi pentru a înţelege. De ce a invadat Germania nazistă Polonia şi, mai târziu, Europa întreagă? De ce un popor civilizat s-a abandonat unui lider fanatic şi nebun? De ce au pierdut germanii greu un război pe care erau aproape să-l câştige uşor? De ce, pe front, alianţa dintre nemţi şi români a funcţionat prost? De ce?

Horst Zank a fost cel mai tânăr ofiţer german care a luptat la Stalingard. Un ofiţer patriot şi căpos. Mărturia lui e nepreţuită.

A refuzat să se sinucidă sau să se predea şi a fost capturat greu, printre ultimii. L-a cunoscut pe feldmareşalul Friedrich Paulus, l-a aprobat pe Claus von Stauffenberg, care a organizat operaţiunea „Valkyrie”, menită să-l lichideze pe Adolf Hitler.

A fost prizonierul ruşilor până în 1949, a rămas demn în lagăre imunde.

Imun la presiunile bolşevicilor, n-a vrut să meargă în recent înfiinţata Republică Democrată Germană pentru a-i servi pe comunişti.

Acel sentiment intim de ordine

Când s-a întors acasă, în Germania Federală, a lucrat tot în armată. Ca orice militar de vocaţie a încercat, chiar a încercat, dar n-a putut niciodată să trăiască aşa cum trăieşte un civil. Spiritul de soldat l-a urmat ca o trenă.

Horst Zank are 90 de ani şi totul în atitudinea sa respiră un sentiment intim de ordine. Ne măsoară calm, din spatele ochelarilor care ascund o uşoară miopie, sau doar trecerea timpului: suntem trei şi vârstele noastre adunate abia se apropie de a sa.

Un soare palid aruncă puţină lumină. Doamna Zank trezeşte, discret, cafeaua aţipită. Bătrânul colonel aproape zâmbeşte.

S-au adăpostit în casa asta, aproape de Rin, amintiri ca nişte fotografii vechi. Herr Horst le-a păstrat în inimă, unde timpul nu poate să le decoloreze. Istoria poate să înceapă.

1 SEPTEMBRIE 1939

La început a fost speranţa

Privită din Germania, invazia Poloniei, de pe 1 septembrie 1939, se vede altfel. Horst Zank explică mecanismele care au stat în spatele exploziei de violenţă, ură, sânge şi moarte, care a fost Al Doilea Război Mondial: „Tratatul de la Versailles era resimţit de germani ca o mare povară şi ca o mare umilinţă. În 1933, Hitler şi Partidul Nazist au promis că vor repara această nedreptate, acest rău care ni s-a făcut. Au spus ce voia societatea să audă. De aceea au câştigat. Considerând injustă pacea cu care s-a terminat Primul Război Mondial, percepţia generală în Germania era că a intra în Polonia era legitim pentru a recupera un pământ care fusese al nostru”.

Horst Zank a crescut într-o generaţie educată în spirit revanşard: „Am citit mult despre Primul Război Mondial. Am ştiut din adolescenţă că nu pot fi altceva decât soldat”. La doar 20 de ani, în august 1939, Horst Zank îşi definitiva pregătirea militară şi primea gradul de locotenent. Peste patru zile, începea cel mai mare conflict armat din istorie.

În ultimele zile ale lui august 1939, regimentul său era cantonat la graniţa cu Polonia. Războiul aştepta doar o dată „rotundă” pentru a intra în istorie. Germanii erau siguri că vor câştiga rapid: „Totul venea pe fondul renunţărilor anterioare ale Franţei şi Angliei, care nu au obiectat nici la cedarea Regiunii Sudete din Cehoslovacia, nici la alipirea Austriei. Eram siguri că în Polonia vom folosi armele, dar eram siguri şi că vom câştiga repede”.

Cum a fost prima zi? La început a fost speranţa, apoi câteva cuvinte către Dumnezeul fiecăruia. A mai fost şi teama, teama de moarte, cuvântul fără întoarcere, singurul care sperie, uneori, inimile de soldaţi.

Aşa cum priveşti un dezertor

E 1 septembrie 1939, ora patru dimineaţa. Tânărul locotent Zank tocmai a pornit spre Polonia. Lângă el, un bărbat tremură, pe ascuns, ca un copil timid. Camaradul Fischer întreabă: „Şi acum, acum ce o să fie? Scriem o scrisoare pentru cei de acasă? Poate murim…”.

Horst îl priveşte aşa cum priveşti un dezertor: „Nu! O să fie bine”. Şaptezeci de ani mai târziu, oftează slab şi spune: „Am ştiut că o să trăiesc, că o să mă întorc viu din războiul ăsta. Fischer era speriat. A avut alte instincte şi alţi sorţi. A murit repede, pe 19 septembrie. Eu am trăit cu moartea din prima zi”.

Discuţia din dimineaţa aceea a purtat-o, ca pe un talisman, tot războiul. A vorbit singur, pe front, şi apoi în lagăr, în momentele cele mai grele. A vorbit singur şi şi-a spus mereu acelaşi lucru: „O să mă întorc”.

“Am făcut şi eu o scrisoare, până la urmă. Mi-am instruit camarazii: dacă sunt rănit grav, să o trimită surorii mele, dacă e uşor, mamei.”
Horst Zank, veteran de război

 

PE FRONT, NIMIC NOU

Doi ani incerţi şi spectrul sovietic, ca un viitor înfricoşător Frontul polonez a fost pentru Horst

Zank ca un prolog niciodată citit până la capăt. În subteranele demonice ale puterii se născuse, pe axa Berlin – Moscova, un monstru: pactul Ribbentrop – Molotov.

Oamenii trimişi să moară pentru idealurile totalitare nu ştiau nimic despre înţelegerea dintre URSS şi Germania. „În Polonia, totul s-a terminat foarte straniu. Am primit, brusc, «stop». Ni s-a spus doar că ruşii erau în cealaltă jumătate a ţării”. Soldaţii nu trebuiau să înţeleagă. Ei aveau un singur drept: să execute.

În toamna lui 1939, după două decenii în care Occidentul mimase uitarea tranşeelor din Marele Război, Horst Zank şi oamenii săi au fost retraşi la graniţa cu Franţa. Abia atunci, piesele unui puzzle imens au început să contureze scenariul teribil al unui conflict total: „Când am realizat că se doreşte şi atacarea Franţei, nu ne-a fost bine. Aveam în minte imaginile din Primul Război Mondial, ştiam că Franţa are alt calibru”. Calculul a fost parţial greşit. Panzerele germane au spulberat rezistenţa franceză din primele săptămâni, ocupând neaşteptat de repede o ţară pur şi simplu incapabilă să facă faţă maşinăriei de război a celui de-al Treilea Reich.

În iunie 1940, compania locotenentului Zank primea alt ordin: întoarcerea în Polonia. Herr Horst îşi domină labirintul memoriei: n-a uitat nimic din manevrele cotidiene, propaganda otrăvind continuu minţile şi inimile oamenilor, viitorul incert şi, peste toate, o Rusie încă depărtată, tăcută, înghe ţa tă şi înfricoşătoare ca un uriaş adormit.

RĂZBOIUL LUMILOR

„N-a fost vina românilor că am pierdut”

În iunie 1941, când ura latentă dintre Germania şi URSS a dat în clocot, pulverizând totul în cale, Horst Zank se afla din nou în Franţa şi încă nu ştia că va participa la cel mai mare carnagiu din istoria recentă. Pentru pasionaţii de statistici macabre, Frontul de Est al celui de-al Doilea Razboi Mondial e rezumatul sinistru al unui secol ucigaş: peste treizeci de milioane de victime.

La începutul lui 1942, când compania lui Zank a aflat că va fi deplasată la Harkov, tânărul ofiţer şi-a dat seama că, pentru mulţi, moartea e aproape, foarte aproape, la un glonţ, la o schijă depărtare. „În drum spre Rusia, am trecut prin satul în care m-am născut. Am făcut în aşa fel încât trenul nostru să oprească acolo, pentru că eram mulţi din zonă. Ştiam că puţini ne vom mai întoarce”. Bătrânul Horst are acum puterea să râdă: „Eu am oprit să-mi văd câinele”. Tânărul Horst nu se înşelase: la finalul campaniei de la Stalingrad, din compania pe care o conducea, doar 13 oameni mai erau în viaţă.

În vara lui 1942, a fost împuşcat în picior. Germanii încă dominau frontul. Imperiul lui Stalin se clătina ca un vas naufragiat. Pentru câteva săptămâni, locotenentul Zank a revenit acasă. A simţit atunci că trebuie să se întoarcă pe front, că are o datorie faţă de soldaţii săi. Astăzi, când vorbeşte despre acea vară veche, foloseşte un cuvânt uitat, “emoţie”, şi trasează cu degetul scenarii imposibilie.

Cele mai slabe flancuri

„Când mă refăcusem, compania mea avansase deja la Cotul Donului. Revenit pe front, am auzit pentru prima oară că lângă noi sunt români. Am observat de la început că echipamentul lor era într-o stare foarte, foarte proastă”. Pentru germanii obişnuiţi cu cele mai bune arme, căruţele soldaţilor români veneau dintr-un vis urât, aducând presimţiri negre: „Deja eram la artilerie, ocupam poziţii înalte. Vedeam adânc în Rusia. Era aproape iarnă, ruşii masau permanent tancuri spre sectoarele româneşti. Erau cele mai slabe flancuri. Când discutam cu superiorii despre echiparea jalnică a românilor, mi se spunea să stau liniştit, că se vor aduce întăriri în partea românească. N-a fost aşa. N-a fost vina românilor că am pierdut la Stalingrad. Efectiv, nu aveau cu ce să lupte”.

Dacă în 1939, soldaţii germani erau motivaţi fiindcă simţeau că războiul este just, în iarna lui 1942, totul se schimbase. Horst Zank foloseşte o expresie peste care n-ar trebui trecut uşor: „propaganda la care am fost expuşi”. Are discursul clasic şi ignorat al ofi ţerului din Wehrmacht, care spune că n-a ştiut despre ocupaţiile SS-iştilor şi Holocaust: „N-am luptat pentru Hitler, am luptat pentru Germania. Şi noi am fost victime ale propagandei la care am fost expuşi”.

IADUL, LA START. Soldaţi germani rupând bariera de la graniţa cu Polonia
La Stalingrad, luptam împotriva comunismului. Propaganda ne spunea că bolşevicii vor o revoluţie mondială, care ar distruge Germania.”
Horst Zank


DESTINE

Acasă, Horst Zank s-a întors după zece ani de front şi de lagăr. Polonia, ţara pe care o atacase, s-a prăbuşit repede, lovită şi de URSS după două săptămâni

Cel de-Al Doilea Război Mondial este o etichetă vagă şi impersonală. Dincolo de ea se ascund zecile de milioane de victime ale unui timp învolburat, dramele şi psihozele celor care au fost aleşi să trăiască. Şi o pată supremă: crimele împotriva civililor.

Întrebarea e grea pentru un ofiţer german, grea, previzibilă şi obligatorie: a comis şi Wehrmachtul crime împotriva civililor?

„Da, au fost. E regretabil, e ruşinos pentru armata germană, dar au fost. Eu am fost ferit de aşa ceva. Nu a trebuit să particip niciodată. M-am întrebat mereu ce aş fi făcut dacă aş fi fost pus într-o asemenea situaţie. Nu ştiu cum aş fi reacţionat. Au fost perimetre încercuite, unde n-am avut acces, unde ceva nu era în regulă. Apoi am aflat că acolo s-au executat civili. După ce au aflat, mulţi au simţit furie împotriva lui Hitler, şi-au dat seama că totul e greşit şi că singura soluţie este ca el să moară”.

Nimic despre Holocaust, despre genocidul antisemit. Frontul de Est developa alte şi alte orori.

„Erau momente când românii nu ascultau”

În noiembrie 1942, românii au capturat nişte ruşi, care au recunoscut că ai lor încep ofensiva. Iadul coborâse pe pământ.

Horst Zank scoate hărţile pe care le-a desenat singur. Fiecare armată poartă o culoare. Îşi plimbă degetele peste coală, aşa cum plimbau ruşii tancurile înspre români.

Palmele sale descriu cercuri ample, strategii niciodată aplicate, retrageri şi evadări imposibile. La sfârşit le încrucişează, cu un gest de surpare şi de neputinţă. Nu mai e nimic de adăugat. Pentru mulţi, prea mulţi, Rusia nesfârşită a rămas destinaţia finală într-o lume a destinelor ca nişte cioturi, destine retezate înainte de timp.

În decembrie, după ce Armata a 6-a a fost încercuită, Zank a preluat şi comanda unor rămăşiţe de trupe româneşti. Atunci s-a izbit de o lipsă a disciplinei care l-a înmărmurit: „Erau momente când nu ascultau niciun ordin”.

Salutul discret şi uimirea supravieţuitorilor

În decembrie 1942, speranţa încă trăia. În ianuarie 1943, totul era clar: „Pierduserăm războiul”. Soldaţii germani care încă nu muriseră se minunau la fiecare întâlnire: „Ah, şi tu mai trăieşti…”. Trei opţiuni li se înfăţişau: sinuciderea, ca un act de onoare, predarea sau evadarea din încercuire. Paulus a preferat să se predea, deşi Hitler îl ridicase la gradul de feldmareşal, şi niciun feldmareşal din istoria germanilor nu a abandonat vreodată lupta.

Zank a respins primele variante: „Mai bine încerc să ajung iarăşi la frontul german”. N-a reuşit, a fost capturat de sovietici. Au urmat şase ani de lagăr şi de suferinţă.

Dintre toţi prizonierii capturaţi la Stalingrad – peste 91.000 – doar 6.000 s-au mai întors acasă. Dintre cei germani, mai sunt astăzi în viaţă mai puţin de 20.

Finalul nu are nimic patetic: „Nu au fost ani total pierduţi. Am învăţat multe, am avut experienţe care m-au format, care m-au întărit, pe care nu le voi uita niciodată.

Am învăţat să fiu mai tolerant. Mereu când mă gândesc la suferinţă îmi aduc aminte de cei care nu s-au mai întors şi sunt recunoscător că am trăit”.

„Am fost mereu gata să apar Germania”

După război, a studiat farmacia în Bonn. A încercat, o vreme, să abdice de la vocaţia sa. În cele din urmă, a renunţat în faţa evidenţei: e un militar.

„Mi-am dat seama că nu putem aştepta la nesfârşit ca americanii să ne apare de sovietici şi de un eventual atac al RDG. Trebuia să facem şi noi ceva. M-am întors în armată şi am fost mereu gata să apăr Germania. Germania, nu Germania nazistă”.

Viitorul, într-un singur cuvânt

Horst Zank s-a pensionat acum treizeci de ani, şi-a scris memoriile şi le-a citit pe cele ale supravieţuitorilor români. L-a im presionat durerea care i-a aşteptat la întoarcerea acasă. El a fost primit ca un erou, pe ei comuniştii i-au condamnat şi i-au închis.

S-a făcut târziu la Bonn, colonelul lasă de pe umeri istoria, aşa cum lasă hamalii săraci din porturi greutăţile care-i doboară. Închide povestea secolului trecut ca pe o carte citită. „Viitorul?” Pentru el, nu are decât un singur cuvânt: „Pace”.

ATMOSFERĂ. Casa lui Horst Zank are o lumină prăfuită, ca în arhive. Când vorbeşte el se face linişte, se mai aud doar un glas şters şi o inimă de soldat

LECŢIA SECOLULUI

Ce nu avem voie să uităm

Procentul nu e mare. 3% din populaţia de atunci a lumii a murit în război. Din fericire, sau din păcate, istoria nu e contabilitate. Consecinţele acelei demenţe generalizate sunt greu de cuantificat. Al Doilea Război Mondial este, pur şi simplu, cel mai important eveniment global din epoca modernă. Din raţiuni ideologice criminale, Germania a atacat prima, pe 1 septembrie 1939.

Suferinţele soldaţilor n-au avut însă ideologie. Au fost la fel. Povestea lui Horst Zank, în care oamenii, mereu tineri, mor cu adevărat, arbitrar şi absurd, e despre ce nu trebuie să uităm. Niciodată.

Acest articol, scris în colaborare cu Vlad Stoicescu, a apărut și în Evenimentul zilei, în data de 01.09.2009

1 COMMENT

  1. interesant,o generatie pe cale de disparitie ,ceva similar , ( am discutat) am cunoscut si eu in Deutschland ,in Sauerland , un combatant din cel de-al doilea razboi mondial,disciplina germana dusa in extremis , spiritul revansand exploatat de Hitler , a facut din armata germana { in parte } ,o armata de criminali ,asa un carnagiu , nici nu vreau sa-mi amintesc.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here