Marius, un om cu experiență în industria salubrizării

În București, aproape zece mii de oameni muncesc ca orașul să fie curat. De la măturătorii de pe stradă, în salopete reflectorizante, la muncitorii din utilajele pentru toaletarea copacilor și până la directorii firmelor de salubritate, numărul lor e similar cu populația unui oraș ca Sovata.

  •  Vocea lor e importantă. Ei știu cel mai bine cum ne-am schimbat noi, românii, în raport cu gunoaiele noastre. Am învățat să aruncăm hârtia la hârtie și plasticul la plastic? Strângem excrementele câinilor noștri de companie? Unde am ajuns în tranziția spre o societate civilizată? Ce e de făcut mai departe? Dacă vrem să trecem România pe curat, e important să ne plecăm urechea la cei care văd gunoaiele zi de zi.
  • Dar viața lor, cum e? Sunt persiflați de grăbiții urbani? Am aflat așa: visul gunoierului român e să fie gunoier suedez. Acolo, în Suedia, lucrezi frumos, elegant, te porți îmbrăcat ca extratereștrii la costume de protecție (există poze pe internet!), ai tot ce trebuie, iar oamenii de pe stradă, cunoscând importanța activității tale, își scot pălăria și îți dau respectul cuvenit. Gunoier în Suedia!… Bașca, mii de euro pe lună salariu. Păi, ce, se compară? Pe gunoierul român îl doare spatele de la manipularea manuală a tomberoanelor, asta e o meserie dură și nu e sigur că apuci să mănânci pensie din ea.
  • Concluziile oamenilor din stradă sunt, cum e totul în România, categoric împărțite: între parcă-parcă ne-am mai învățat și noi și nu s-a schimbat nimic și nici n-o să se schimbe vreodată. Alegând o cale de mijloc, gunoierii înșiși admit că de când văd fața murdară a orașului s-au învățat pe sine să nu mai arunce pe jos nici chiștocul de la țigară (știați că doișpe ani durează până poate pământul să înghită un chiștoc? – atât de nociv este).

 

București, aproape iarnă. Firmele de salubritate au crescut iar tariful pentru ridicarea gunoiului. E nevoie de bani în plus odată cu noua taxă pentru depozitarea neselectivă a deșeurilor la groapa de gunoi. S-a ajuns aici pentru că suntem pe ultimul loc la reciclare la Uniunea Europeană.

Să fim sinceri: orașul nu arată prea bine – sunt gunoaie la metrou, sunt coșuri de gunoi care nu mai fac față și rămânând fără fund lasă gunoaiele pe trotuare, sunt gunoaie pe spațiile verzi, gunoaie sunt și în mijloacele de transporturi în comun. E, așa, ca o pâclă de mizerie care ne-a acoperit capitala.

În luna martie a acestui an, Gabriela Firea, primarul, a criticat felul în care arată orașul, i se pare murdar și foarte urât și a promis că va rezolva problema gunoaielor, ea ținând mult la curățenie. După două luni în care situația a rămas desigur aceeași, a făcut ce face politicianul român când nu are o strategie – pasează vina la cetățan și face o declarație. A declarat că va aplica măsura care funcționează de decenii în statele civilizate: amenzi. Amenzi mari, între 200 și 5.000 de lei, pentru toți cei care își aruncă gunoiul unde le vine. Primarul a menționat, cu aceeași ocazie, că speră să nu mai fie aruncate și biletele de călătorie. La metrou însă se intră cu cartelă, iar în autobuze cu carduri. A rămas să meargă și așa: nu s-a ieșit cu o dare de seamă, s-au dat atâtea amenzi, gata!, s-a educat bucureșteanul care aruncă pe jos. Dar între autorități și cetățeni mai e o verigă: muncitorul din salubritate.

Începuturile gunoierului

Am vorbit, deci, cu muncitori din salubritate, să vedem cum se vede dinspre ei relația românilor cu gunoiul. Aflați că: și aici e mai bine, în prezent, să fii la stat decât la întreprinderile private, se mai dă și șpagă ca să intri în meserie, multora dintre gunoieri nu le arde de muncă, nu le e aminte – stau și taie frunză la câini în timpul programului.

Marius Stanciu are treizeci și trei de ani și aproape jumătate i-a petrecut strângându-ne în urmă. Avea doisprezece ani când a rămas orfan – tatăl i-a murit în Postul Paștelui, mama în Postul Crăciunului. Era cel mai mic frate, dintr-o familie care mai număra șase surori mai mari. A fost trimis la o casă de copii, pe la Ariceștii-Rahtivani, în județul Prahova. Cumva, era bine aici, mergea prin munții patriei noastre, venea străinii și le aduceau ajutoare. A dat să plece la școală, să învețe o meserie: tinichigerie. Aici, însă, a luat-o razna cu anturajul. A făcut o faptă minoră și a ajuns la un centru de re-educare pe la Găești. A mai stat și acolo un an și patru luni. Întors în București, încă adolescent, a cunoscut pe cineva care cunoștea pe cineva și… Cert e că a intrat în serviciu, la Administrația Domeniului Public Sector 5. A luat și o femeie – cu șaptesprezece ani mai în vârstă ca el – și a început viața. A durat ce a durat cu ea, dar până la urmă și-a găsit o fată mai tânără ca el, a făcut doi copii (doi băieți – Ianis și Antonio) și s-a ținut de slujbă.

Ani de zile a deșertat tomberoanele strânse din fața curților în mașina de gunoi. Așa și-a distrus spatele. Acum, câștigă minimul pe economie (1.450 lei) și tot amână să meargă la medic. ”Când văd că al meu copil n-are pamperși sau n-am bani de chirie… nu!”. Mama copiilor mai vinde pe la piață produse cosmetice, în special spray-uri de dat la subraț. Nu se ajung cu banii de la o lună la alta, dar el nu vrea să plece din țara noastră – a avut două oferte și le-a refuzat.

O zi din viața gunoierului

Acum, Marius nici nu mai e gunoier de rând, e trimărist, ceea ce se cheamă că tunde iarba cu o mașină germană de tuns iarba. A lucrat prin toate parcurile din București, și în Cișmigiu, și în Tineretului, și în Herăstrău. Și a văzut el că se aruncă și la bogați, și la cei mai puțin bogați. Trage un semnal de alarmă asupra acestui numitor comun: toți aruncă la fel, nu e educație diferită.

Marius tunde iarba, mai toaletează copacii, nu își poate lua concediu niciodată primăvara și vara. Abia când cad frunzele, își ia el primele libere din an. Acum, se îngrijește de Parcul Circului – greblează frunzele.

Vine din celălalt capăt al orașului, din Berceni, ca să fie la program la șapte dimineața se scoală la patru-jumătate. Când are bani de metrou, mai ia metroul. Altfel se pune la tramvai, pe la Piața Sudului – mai circulă și bilet, de ce să spună că nu. Tânjește și el după o legitimație ca a celor de la spații verzi, de la stat: să meargă prin tot orașul fără să-l mai doară capul.

Calvarul gunoierului: excrementele câinilor de companie

Gunoaiele de pe aleile parcului sunt privite cu indulgență de către gunoieri, care – ăsta e adevărul – dacă nu intră șefii mai tare în ei le mai lasă și așa. În schimb, ce e cu adevărat supărător pentru ei: excrementele câinilor. Ce rămâne în urma animalelor de companie – te iei cu mâinile de cap!

Dacă nu văd niciun paznic înainte, îndeobște, iubitorii de câini care fac îi dau înainte, nici vorbă să oprească. În ultimul timp, totuși ceva s-a întâmplat. Gunoierii găsesc coșurile pline de excremente băgate în punguțe.

„România e o țară frumoasă, dar dacă n-am fi noi salubritatea, spații verzi, ar fi o țară plină de mizerie. Acesta este tristul adevăr”, ne spune Marius. Pare optimist, dar nu e: dă din mână, așa, a lehamite. Înainte le mai atrăgea atenția celor pe care îi vedea aruncând gunoaiele pe jos, dar nu mai face, că devin agresivi și strigă la el: „Băi, gunoierule!”.

„Ce e vara în Parcul Circului, înnebunești: gunoaie, vagabonzi, tot felul de oameni, te împiedici de ei prin boscheți. Cei de la blocurile din spatele statuilor (n.r. – complexul inaugurat de Firea acum o lună – link) vin și în parc, în pubele, nu vor ei să aibă contract cu salubrizarea ca oamenii. Eu sunt țigan, că asta e situația, dar așa e românul, să știți – caută să mai ciupească și el ceva”
Marius, lucrător în salubritate

Bucuria gunoierilor: curățenie pe Arena Națională

            Fostul orfan, fostul elev la re-educare în Găești, are o marie bucurie în viață: fotbalul. A jucat și el în copilărie, era mijlocaș stânga, avea o vitează… Păi, o dată nici nu s-a mai putut opri din alergare, a fugit până a dărâmat un gard. Acum, mai joacă doar pe telefon și pe computer. Și-a făcut o echipă virtuală, în care a luat numai negri. Numai negri și pe Messi. Îl are și pe Ronaldo, dar l-a luat ca să îl țină rezervă. Asta iubește: meciurile astea virtuale și partidele Stelei lui Becali (FCSB) pe Arena Națională. E dintre cei care curăță după fani, acolo. Ce rămâne în urma a patruzeci de mii de oameni… Trei zile ai treabă. E fericit că, măcar așa, ajunge pe primul stadion al țării.

„Nu mai aruncați gunoaie aiurea, că ne îmbolnăvim toți, și noi și copiii noștri! Dacă noi nu reciclăm, ajungem o țară plină de gunoi, ca sicilienii.”
Marius, lucrător în salubritate

E o duminică, sunt orele prânzului, e octombrie, dar la fel de bine ar putea fi martie. Un soare cald îmbrățișează Parcul Circului, iar pe la picioarele noastre aleargă șobolani. Și zice Marius: Sunt pline parcurile de șoboani. Noi le zicem veverițe. N-avem ce să le facem. Au venit de la deratizare și au lăsat niște cuști, cu niște pliculețe de otravă, dar sunt prea mulți.

Își aduce aminte de unul dintre colegii lui, care s-a prăpădit astă-vară. Stop miocardic, o dată i s-a făcut rău, a zis că e cu stomacul prima dată. Mai avea câțiva ani până la pensie. Cu o zi înainte să moară, Marius i-a făcut poză și i-a zis, în termenii jocurilor pe calculator, că se vede că mai are nivel mic la viață: hai, bre, că mâine-poimâine… De ce o fi zis el așa? Pensia?… Gunoierii se gândesc mai degrabă la ziua următoare.

Bătrânețile gunoierului

Gheorghe Căpățână (chiar așa îl cheamă pe om, să știți) nu mai e nici el gunoier. S-a reprofilat în măturător pentru că, spune el, ”meseria de gunoier e pentru tineri”.

E complicat de explicat, dar să fii măturător e mai bine, e un fel de pas înainte, nu mai manipulezi tomberoane, doar dai din coada măturii. Așa că domnul Căpățână colindă străzile, noaptea târziu, eliberându-i pe bucureșteni de gunoiul înălțat pe timp de zi.

De fapt, adevărul e că domnul Căpățână nici nu mai mătură, doar împinge pubelele, partenerul său de tură mătură și ia totul pe făraș. E de zece ani în salubritate și se bucură de privilegii : ”Le-am făcut pe toate. Am fost și la Preciziei, unde se colecta și se sorta gunoiul. Noi puneam hârtie la hârtie și plastic la plastic, că românul nu se sinchisea. Acolo e munca grea. Acolo te cocoșezi. Îmi place mai mult la stradă, deși e programul solicitant, undeva la 12 ore pe noapte. Dar măcar nu trebuie să umblăm în el. Să sortăm. Îl punem în saci și îl lăsăm la marginea străzii, pe bordură. Dimineața vine mașina și-l ridică. E mult mai comod”.

Trecem pe lângă containerele de reciclare, conturate pe codurile de culori, pe care Gheorghe Căpățână le consideră total inutile: ”Astea sunt degeaba, băieți. Nu le bagă oamenii în seamă. Și, dacă se-ntâmplă să arunce deșeuri acolo, numai la culori n-o să se uite. Sunt echivalentul unui tomberon sau al unui coș de gunoi obișnuit. Nu s-a schimbat nimic în zece ani, e tot la fel de mult gunoi pe străzi și în aceeași dezordine”.

Cu o cască în ureche, partenerul îi redă știrile de la radio, pe care le comentează împreună, în fiecare noapte. Când sunt meciuri de fotbal, Gheorghe Căpățână are propria transmisie live prin Sectorul 6.

Anotimpurile gunoierului: „Toamna e cea mai grea, e prea multă muncă pentru un om”

Spune că, altfel, se plictisește și că, din când în când, mai pune totuși mâna pe mătură: ”Mai ales toamna. Toamna e cea mai grea. E prea multă muncă pentru un singur om”. Pentru gunoieri, timpul trece altfel: iarna mai stau la bază. E atât de frig că și gunoaiele îngheață, ce să mai strângi?

Peste drum, de Gheorghe Căpățână, lucrează o doamnă pe care o vom numi Tanti Geta. Tanti Geta, deși în vârstă, e la primul loc de muncă din viața ei.  Ea cântă în timp ce mătură –  ea, cu o cască în ureche, vede partea plină a pubelei și e fericită că face un bine societății. Spune că, fără salubritate, ”s-ar îngropa cartierele în gunoi în mai puțin de o săptămână”.

Dar e și înțelegătoare cu bucureșteanul de rând, pe care nu-l acuză de nesimțire: ”Dacă ar exista mai multe mijloace de separare a gunoiului, cred că românul ar face-o. Dar așa, uite:  toamna sau iarna, în frig, cine iese din bloc să caute containere prin cartier?”.

Gunoiul acumulat de containerele-tricolor de pe marginea șoselei o contrazice pe Tanti Geta: am băgat camera să vedem, iar într-un container de sticlă găsim, literalmente, o sticlă. Îmbrăcată, e adevărat, în plastic, hârtie și carton. (Sebastian Culea, Alina Păduraru)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here