Visele lui Andrei

Andrei este unul dintre cei peste trei sute de copii de care se îngrijește Asociația Ana și Copiii (peste cincizeci de copii doar în București).

Fiecare poveste de la Ana și copiii e dureroasă, pentru că e adevărată. Copiii însă nu renunță. Vin aici, la centru, sunt bine îngrijiți, mănâncă, își fac temele și – cel mai mult – învață să primească și să dea iubire. La Ana și copiii au mai multe mame. E bine.

Mă anturez cu Andrei, zece ani. Nouă copii în familie. Șapte surori, doi frați. Andrei e orfan de mamă de la trei ani. Vorbim în clasa dedicată artelor. Aici, copiii (cei mai mari) realizează manual diferite obiecte care sunt vândute apoi pe la târguri de profil. Au căutare. Toți banii se întorc la Asociație și – mai departe – la copii. Vorbim.

Vreau să îl cunosc pe acest puști, despre care Mihaela Voivozeanu, fondatoarea Asociației, mi-a vorbit în cuvinte mari. Mihaela îl cunoaște de când avea un an și jumătate.

Și mi-a povestit Mihaela: Andrei locuia pe atunci cu mama și cu frații și cu surorile lui într-o clădire abandonată, undeva pe la rondul de la Biserica Sfântul Gherorghe, înspre Unirii, în București. La etajul al cincilea. Când urca scările către ei, Mihaela era atacată de șobolani. Se temea că, plecând de aici în viață, Andrei nu va fi niciodată un copil normal.

Apoi, la trei ani, Andrei a rămas și orfan de mamă. Cancer. Tatăl său se făcuse – de ceva vreme – nevăzut. Copiii riscau să ajungă într-un centru de plasament.

Una dintre surorile mai mari ale lui Andrei și-a luat legal angajamentul că își va îngriji frații mai mici. Acum ea are treizeci de ani și doi copii. Și ei (Dani și Alexandra) sunt aici, la centru. Sunt nepoții lui Andrei, dar el le spune frați. Surorii sale îi spune mamă. Soțului ei îi spune tată. Trăiesc împreună într-un apartament nu departe de Gara de Nord. În chirie. Câteva sute de euro pe lună. Banii sunt plătiți de o familie de americani, oameni cumsecade.

Americanii – o familie de evangheliști, cu patru copii și ei, copii cărora au vrut să le arate că viața poate fi și mai grea – au venit să ajute la Ana și copiii (sute de oameni fac voluntariat în fiecare an, aici). S-au îndrăgostit de Andrei și de ai lui. Îi înțeleg.

Căci uite-l pe Andrei acum: un băiat de zece ani, căruia îi place să se îmbrace elegant, curtenitor cu domnișoarele, inteligent. Mihaela îmi spune că nici copiii din cele mai bune familii nu sunt ca el, și are dreptate să spun așa.

Vorbim. Lui Andrei îi place să danseze. Break-dance. Street-dance. Joacă fotbal. Se va face fie dansator, fie fotbalist. Și dacă nu merge cu astea două, bucătar. Îl încurajez să-și urmeze acest vis: e bine să fii bucătar, bucătarii sunt îndeobște oameni buni, un om care te hrănește e un om bun. Andrei râde de mine. Ne împrietenim. Ne uităm la clipuri cu copii care dansează – la mine pe telefon, pe net. Andrei îmi spune că el e mai rapid decât ei. Îl cred.

O inimă foarte bună

Învață la o școală de cartier, la 175. Sunt treizeci de copii în clasă, dar doar cu trei se înțelege. Restul sunt răi, îl marginalizează. Dar Andrei nu pune la suflet. E ca și cum tot acest început dur de existență a lăsat să îi cadă pe umeri o mantie de super-erou al înțelegerii: a crescut în el o inimă foarte bună. A învățat, totuși, că în viață e bine și să dai replica. Mai dă.

„Copiii care provin din părinți cu probleme sunt agresivi, se simt neînțeleși. Au tot felul de întrebări: de ce tu ai o mamă care te iubește și eu nu? Înțeleg foarte bine toate nedreptățile. Dar e greu de explicat de cineva care nu a trecut prin așa ceva”, mă avertizase Mihaela. Iar aici la Asociație, prea mulți copii au probleme acasă. Andrei însă nu e așa, nu e deloc așa.

Vorbim. Andrei mă întreabă dacă putem închide ușa. Vreau să vă spun ceva. Închidem ușa. Andrei șoptește: Mama mea a murit. E un moment: un copil orfan spune în șoaptă acest adevăr: mama mea a murit. Îmi rețin lacrimile. Nu se cade să plângi în fața unui prieten, cu atât mai mult dacă e atât de tânăr.

Îi spun că știu deja și el se minunează – de unde știu?! Știu tot, și voi afla și dacă nu își face temele. Se preface că mă crede.

Andrei e născut vara, pe 16 iunie. Nu are telefon mobil. Uneori ar vrea, ca să se uite mai mult la figuri de dans. Dar! Și acum vă rog să vă faceți liniște în suflet. Căci zice Andrei-cel-Mic: Aș vrea mult să am un telefon, să pot să o sun pe mama când mi se face dor de ea. Dar și mai mult vreau să stau afară și să joc fotbal și să mă bucur de copilărie, că trece atât de repede, nu? Și apoi, suntem oameni mari și gata!

Îl întreb dacă aceste idei sunt ale lui. Unde a auzit el așa ceva? Mă asigură că sunt gândurile sale. Stă de multe ori și se gândește la lucrurile astea.

Andrei nu își mai aduce aminte bine cum arăta mama sa, dar are amintiri neplăcute din prima parte a scurtei sale vieți. Nu le lasă însă să îi strice bună-dispoziția. El ține mult la bună-dispoziția lui. Vrea să fie fericit.

Aș vrea să îi spun un citat dintr-un scriitor pe care îl va învăța mult mai târziu, la școală, un domn pe nume Remarque – „E și ceva bun legat de amintirile neplăcute: te fac să crezi că ești fericit dacă cu o clipă înainte erai convins de contrariu. Fericirea este o chestiune de proporții. Când știi asta, rar mai ești complet nefericit.”

Bineînțeles că nu îi spun așa. Îi spun doar că are dreptare în tot ce a gândit și a spus despre copilărie.

Îi dau această dreptate.

Aș vrea mult să am un telefon, să pot să o sun pe mama când mi se face dor de ea. Dar și mai mult vreau să stau afară și să joc fotbal și să mă bucur de copilărie, că trece atât de repede, nu? Și apoi, suntem oameni mari și gata!
Andrei, zece ani

Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, Orange sărbătorește reușitele Asociației “Ana și Copiii”, prin organizarea a trei spectacole de teatru interactiv. Acestea vor avea loc între 14 și 20 decembrie, în București și Fundulea, județul Călărași (două ediții).

Fiecare reușită merită sărbătorită este campania de Pre Pay de Crăciun de la Orange. Orange va oferi în acest an cadouri de Crăciun tuturor copiilor din centrele ‘Ana și copiii’.

Mai multe detalii: aici.