Home Interviuri Viața unei actrițe la 30 și ceva de ani. Interviu cu Maria...

Viața unei actrițe la 30 și ceva de ani. Interviu cu Maria Obretin

0
668

Generația următoare Maria Obretin. Actriță. Treizeci-și-nici-nu-mai-contează de ani. Cunoscută în teatrul independent ca piesă fundamentală din cel mai iubit careu de actori de pe scenele de teatru-cafenea, alături de Ilinca Manolache, Lia Bugnar și Marius Manole.

Joacă și în teatrele de stat, la Bulandra, de pildă, fiind distribuită în mod repetat de maestrul Andrei Șerban (în „Ivanov” și, mai nou, în „Carousel”). Maria Obretin a fost – în 2015 – vedeta unui îndrăgit serial de televiziune („Umbre”, la HBO). Și a avut o apariție în cel mai recent film al lui Dan Chișu –„București Non Stop”.

Anul acesta, o vom vedea pe Maria Obretin în „6,9 pe Scara Richter”, noul film al lui Nae Caranfil. Și va reprezenta România la Festivalul de Film de la Berlin – a jucat (un rol secundar), în “A Quiet Place”, rolul principal l-a jucat, aici, șarmanta Mădălina Craiu.

Maria Obretin beneficiază de niște argumente estetice extrem de apreciate dincolo de scenă și de marele ecran. A ajuns, iată, foarte aproape de un vârf al carierei. Cu mai mulți ani în urmă, în vederea supraviețuirii, dubla voci în desenele animate și era zâna pe la onomastici și zilele de naștere ale unor copii.

Înainte de actorie a studiat limbile clasice, vorbește încă greaca și chiar latina. E de loc din Călărași. Are două surori stabilite în Bruxelles, Belgia. Nu vrea să emigreze din țara noastră. Îi place aici, chiar dacă trebuie să iasă în stradă ca să strige împotriva nedreptăților care se întâmplă pe la noi, și preferă să trăiască înspre periferie, căci iubește piețele mărginașe și doamnele în etate care încă vând fructe și legume acolo.

Interviul care urmează este dincolo de non-convențional. Este, în definitiv, o discuție extrem de deschisă, din care aflăm inclusiv că splendida Maria Obretin nu este, la bază, o fată veselă. Dimpotrivă.

V-am zărit pe stradă, cu ocazia protestelor de după tragedia de la clubul Colectiv. Ce nedreptăți v-au azvârlit în această toamnă în gherila civismului dezlănțuit?

De fapt, ce mă enervează cel mai mult la societatea noastră este că toată lumea se pricepe la orice, toată lumea improvizează orice, fiecare face lucruri la care nu se pricepe, și din cauza asta ne-o luăm maxim, pe fiecare zonă – de la domnul șofer de taxi care se târguiește în stradă cu tine, care vorbește non-stop la telefon și adesea fumează în mașină, până la oricine vrei tu, suntem toți pricepuți la orice, dar nu facem nimic bine, onest. Există excepții, firește. Puține. Am ieșit în stradă din disperare, oricum era nevoie de schimbare, prea acceptăm ce ni se oferă, bucuroși că supraviețuim cumva. Nu știu dacă vreo lege o să schimbe asta. Nedreptatea și continua frustrare de a trăi în România și de a te chinui să trăiești normal au fost, de fapt, continue, dar ce s-a întâmplat atunci la clubul Colectiv ne-a afectat emoțional extrem de puternic. Și am făcut poc! Eram cu toții buimaci, vinovați, disperați.

Știai pe cineva acolo? Aveai cunoscuți, rude, prieteni?

Nu direct, dar am mulți prieteni care aveau prieteni acolo, a fost foarte ciudat. Dar nu asta contează, că îi cunoșteam sau nu, era o durere comună.

Ce vreau eu să te întreb e: dacă ardea – ferească Sfântul! – „Hanul Drumețului”, la un concert de manele, te mai revoltai în mod similar?

Ieșeam, da. Statul, instituțiile, noi, până la urmă, trebuie să ne facem treaba bine sau cât putem noi de bine și la „Hanul Drumețului”, și la „Sala Palatului”.

Și ai fost mulțumită de ceea ce s-a obținut?

Deocamdată, da. Mi se pare normal ca măcar pentru o vreme să conducă niște oameni pregătiți în zona aia a lor. Nu-s așa o naivă, o să vedem cum e!

Deci acorzi o lună de miere, așa?

O acord.

Ai puțintică răbdare?

Am, de ce să n-am? Trebuie să te implici și în cauze din astea, noi am făcut-o prea rar. Stăm în lumile noastre mici și comode.

Aveai un istoric al protestelor, ai mai coborât în stradă?

Da.

Când? Cu Roșia Montană?

Da. Oricum, cam tot ăia erau oamenii și atunci.

Și acolo cum ai ajuns, în anturajul cu Roșia Montană? Tot așa, de pe net?

Da, de pe net, da.

Te aprinzi repede! Dar te-ai și stins repede.

Da. Eh, așa ți se pare! (râde)

Păi, n-ai mai protestat, gata!

Am protestat cât am putut, nu poți să fii absurd să protestezi… Adică nu stai ca prostu-n stradă – respiri, să vezi ce se întâmplă, dacă e vreun efect! După aia, ieși iar! E un exercițiu bun.

Ce crezi că ar trebui să facem noi, cetățenii acestei țări, ca să putem să ne suportăm traiul în comun pe-aici? Ce ne lipsește nouă?

Ne pasă foarte mult de ceilalți și de ce fac ceilalți sau de cum le este celorlalți!

Ne pasă, adică îi pizmuim…

Da, adică mi se pare onest să îți vezi de ale tale, să îți faci cât mai bine meseria pe care ți-ai ales-o, spre binele tău și al celorlalți, până la urmă.

 

MARIA OBRETIN NU MAI SUPORTĂ AFLAREA ÎN TREABĂ LA ROMÂNI

 

Ne uităm peste garduri.

Ne uităm peste garduri! Si suntem critici, criticăm ce face celălalt, dar noi nu facem nimic. E multă aflare în treabă la noi.

Ai surprins acest neajuns și în viața dumitale?

Încerc să îmi văd de ale mele și de lucrurile la care mă pricep. Și când văd că e o chestie pe care nu o agreez sau care nu e pentru mine, stau deoparte – am și eu o experiență! Și cu jucatul, la fel, nu intru în proiecte în care nu cred. Mai bine nu fac.

Ce vreau să te întreb: dumneata, de mulți ani de zile, reușești să trăiești practicând meseria asta liberală, independentă, fără să ai un loc de muncă stabil. Cum e să trăiești așa? E genul de viață pe care ți-ai dorit-o sau așa a fost să fie?

Nu m-am gândit că o să fie așa!

Tu credeai că o să intri într-un teatru sau cum?

La un moment dat, te gândești că o să te angajezi, o să ai un loc de muncă, dar n-a fost deloc așa. Nu știu să îți spun cum e altfel, fiindcă altă realitate nici n-am cunoscut. Acum, mă interesează să ne constituim într-o asociație a actorilor profesioniști. Să avem și noi ceva drepturi, niște reguli, puțină organizare. Adică tu plătești toate dările, din toate contractele tale, dar ca actor – în meseria asta liberală, cum îi spui – n-ai cum să intri vreodată în șomaj. N-ai cum, dacă vreodată faci un copil, să beneficiezi de un concediu de maternitate. Dacă nu lucrezi șase luni de zile, nu te ajută nimeni în niciun fel! Dar de plătit, plătești pentru șomaj și toate celelalte. Până acum vreo trei-patru ani n-aveam nici asigurări medicale!

 

MARIA OBRETIN ȘI RESTUL DE 2999 DE ACTORI

 

Dar te-a ținut Dumnezeu sănătoasă.

Doamne sfinte! Dar unde a fost și tinerețea… E nedrept să plătești taxe și să nu fii asigurat în niciun fel! O carte de muncă te-ar ajuta, căci ăsta e sistemul. Dar unde să te angajezi? În teatru n-ai cum, nu sunt locuri! Și chiar când se vor lansa pe piață acele zece locuri – cred că suntem vreo 3000 de actori în România, actori independenți! Nu știu câți suntem, am spus și eu un număr, oricum mulți… Actorul independent nu e protejat în niciun fel. Cred că așa e cu toți independenții, nu e doar cazul actorilor.

Voi sunteți o problemă socială, de fapt.

Nu știu, toți avem tot felul de joburi, plătim taxe. Ideal ar fi să și trăim din meseria noastră, să sperăm la o pensie, să fim și noi încadrați cumva. Ca să mă mai salvez, mi-am făcut și eu o asigurare de viață!

Cât valorează viața dumitale?

Nu mai țin minte, știu că plătesc o sumă pe an – măricică – și, dacă nu mor în următorii 25 de ani, o să am o pensioară ocheiuță.

Intenționezi să te retragi la pensie la țară? Sau rămâi la oraș?

Mi-ar plăcea să plantez un copăcel, să cultiv roșii și…

Castraveți? Știu că aveți origini bulgare…

Și castraveți, desigur. Adică simt chemarea pământului, dar… Mă tem că, totuși, va trebui să fiu actriță până la sfârșit; voi avea de muncă, sper. Începe și gloria asta să-și arate roadele!

E o surpriză plăcută pentru toată lumea – această glorie care ți-a bătut la ușiță în ultimii ani?

Da. Nici eu nu mai speram! (râde)

Ce planuri ai pentru 2016, Maria Obretin?

Domnule, să fiu sănătoasă… Am treabă în film, am două proiecte.

O să joci într-un film de Nae Caranfil, am aflat pe surse.

Am filmat în toamnă (n.r. – 2015), da. Vorbim când apare.

Și acum alte două filme?

Da. Și în teatru încep un proiect cu colegii mei mai tineri. E greuț – dacă nu ești angajat, este greu să prinzi roluri într-un teatru de stat, pentru că directorilor nu le convine să dea bani în plus pentru colaboratori, poate nici nu au de unde. Iar dacă ești angajat, salariul e mic, trebuie să te agiți, să ai și alte angajamente, colaborări. Nu știu cum e mai bine. Dar îmi place viața mea, așa cum e acum! Cred că sunt într-un moment bun. Adică, știu că se poate mult mai rău – de acolo vin! (râde)

 

MARIA OBRETIN ȘI AGLOMERAȚIA DIN CENTRUL ORAȘULUI

 

Ai părăsi strada Liviu Rebreanu, unde stai, pentru o destinație mai aproape de teatrele din centru?

E închiriat acolo, nu e casa mea pe viață. Dar nu aș pleca, sunt legată de parcul acela, de IOR, de bătrânelele de la piață, și cu metroul ajung în zece minute oriunde!… Și nu-mi place nici agitația. Acolo densitatea e OK pentru mine! Înainte, peste drum de mine pășteau elefanții, fiindcă se instala circul primăvara și toamna, era tare!, invitam prieteni la mine, puteam să dau si bilete. Acum se face un mall. Măcar o să văd imediat reducerile – împletesc destul de bine cariera cu shoppingul!

Dumneata ai două surori stabilite în Occident. N-ai luat în considerare să te desparți de țara noastră?

Nu!

N-ai putea să faci una ca asta?

Nu, n-aș pleca niciodată din România, actorul moare pe limba lui!

Dar știi și limba latină, căci ai studiat limbile clasice înainte de Actorie!

Știu, cunosc. Dar mie îmi place România, totuși, așa cum e ea.

De ce?

Sunt oamenii foarte vii la noi. E forfotă în sufletul lor, au chestii de făcut! Am fost și în America, era lumea atât de drăguță, dar nu știu…

Când ai fost în America?

Prin 2008, cred.

 

MARIA OBRETIN AR FI VRUT ȘI EA SĂ FACĂ UN TRIPLU TOE-LOOP SAU MĂCAR UN DUBLU 

 

Ca om sau ca actor?

Și, și. Am stat vreo două săptămâni. Am fost la un workshop, cu regizorul Andrei Șerban, și am cunoscut actorii care îi sunt studenți la Columbia, am văzut cam cum e pe acolo. Super-condiții, o altă lume. Bine, costă imens să studiezi în America. Aveam impresia că aș putea începe o viață nouă acolo, era un soi special de energie. Conversațiile cu oamenii erau așa drăguțe și politicoase și totul era minunat – pe pozitiv, pe energie. Ce m-a speriat a fost că mai toate reclamele TV erau la medicamente, pastile de slăbit, de dormit, de digestie, de fericire. Te făcea sa te întrebi cât e de great totul. Nu-i simplu pe nicăieri.

Și pe bătrânul nostru continent, unde v-ați fi văzut, domnișoară?

Cel mai mult mi-a plăcut în Portugalia! Poate Italia – oricum, zonele astea sudice…

Acolo ai fi fost, desigur, foarte apreciată și pentru argumentele estetice, nu doar pentru talentul de actriță.

Insiști cu argumentele astea! Universul a fost blând cu mine. (râde) Lăsând argumentele estetice, m-aș fi descurcat oriunde, fiindcă sunt o luptătoare, îmi place să fac lucruri. Prefer să le fac în România.

Dar dacă ai avea, din nou, să zicem, 21 de ani?

Dacă aș avea 21 de ani aș încerca tot România, pentru că suntem în alt punct decât eram când aveam eu 21. Am crescut într-o altă epocă, cu o altă mentalitate. Prietene, știi doar: sunt din Călărași! Pe vremea aceea nu prea aveai cum sa faci un curs de chitară, de dans, să-ți cultivi pasiunile, mi-ar fi plăcut să fac patinaj artistic, de exemplu, să fac și eu un triplu toe-loop. Sau măcar dublu. Așa, singura distracție a fost Biblioteca Județeană și, ceva mai târziu, Teatrul din Călărași. Tinerii acum cresc altfel, au mult mai multe instrumente, e mai ușor să te dezvolți, dacă vrei.

România e mult mai bine acum?

Ai acces la lume, poți să faci ce vrei. Să călătorești, să înveți. Când eram studentă la limbi clasice, nici nu visam că voi putea vreodată sa merg la Atena. Noua generație are un curaj și o deschidere pe care eu nu le-am avut la 21 de ani.

Ce fel de curaj, ce fel de deschidere?

Da, pot să facă orice își doresc. Și au și curajul să își dorească lucruri.

 

MARIA OBRETIN ȘI DICȚIONARUL DIN CARE TRADUCEA DIN GREACĂ

 

Și tu?

Și eu cu ei. La 21 de ani, după cursuri, stăteam în Facultatea de Limbi Moarte cu un dicționar grec-francez, și traduceam! Pentru că nu aveam bani să-mi cumpăr un dicționar, trebuia să stau la bibliotecă să îmi fac temele, traducerile. Serios, am trăit în altă epocă! Mă uitam la Star Trek și personajul meu preferat era Data! Nu era incredibil că exista o mașinărie căreia îi dădeai un cuvânt și îți spunea absolut toate informațiile legate de acel cuvânt? Și peste câțiva ani a apărut Google! Nu e teribil? Am prins o epocă interesantă a omenirii – trecerea asta –, mă consider norocoasă din acest punct de vedere. La 21 de ani răsfoiam un dicționar de 2235 de pagini scrise mărunțel, ca să descopăr un cuvânt. Da, știu exact numărul de pagini pentru că între timp mi-am cumpărat dicționarul, din banii de actriță. Asta făceam la 21 de ani. Și seara mergem în Pod (n.r. – Teatrul „Podul” la Cassandra, la Casa Studenților).

Da, dar aveai un orizont – urma să devii actriță.

M-am ținut de el!

A fost cea mai mare aspirație a dumitale?

Da, mi-am dorit tot timpul asta.

Și există și vreo explicație rațională pentru această frumoasă aspirație?

Nu, până la urmă e o joacă, și un mod de a te…

Ești jucăușă, Maria Obretin?

Sunt un spirit ludic. E un mod de a te distra destul de bine în lumea asta, care nu e atât de distractivă.

 

MARIA OBRETIN A FOST SALVATĂ DE LA TRISTEȚE DE ACTORIE

 

Adică fără asta, dacă erai numai traducătoarea din greaca veche și din latina vulgară…

Muream, între timp. Pe fondul meu de tristețe… Sau pe fondul alergiilor mele la praf și altele, prin bibliotecile clasice.

Dumneata ești tristă – în adâncul dumitale?

În adâncul meu, da. Dar am și scăpări zdravene în veselie. Hai să nu ne luăm atât de în serios, m-ai mai prins și în perioada asta cu sărbătorile…

Cu sănătatea cum ești?

(Râde) Acum, că m-am lăsat de fumat, excelent!

Ce fumat?! Că ai fumat și tu două luni!

Da, așa este. Mănânc oricum sănătos, adică sunt destul de…

Eco-green, așa? Țelină?

Da, fructe, legume – tâmpenii de-astea. Cu băutura nu le am chiar deloc… Sunt nespectaculoasă!

Poate din cauza asta ești și tristă.

(Râde) Nu, eram mult mai tristă când fumam, jur!

Te-ai apucat de fumat în vederea unui film artistic. Ai fumat în filmul ăla și după aia n-ai mai putut să le lași? De ce ai continuat să fumezi după ce s-a terminat?

Dar n-am mai fumat; am fumat încă vreo două-trei săptămâni, după ce am terminat filmul. Te înveți cu gestul! Dacă ești singur într-un loc și n-ai ce face, când îți aprinzi o țigară ai ce face. Te obișnuiești așa.

 

CITAT: „N-AȘ PLECA NICIODATĂ DIN ROMÂNIA, ACTORUL MOARE PE LIMBA LUI!” (MARIA OBRETIN, ACTRIȚĂ)

Interviu publicat și pe platforma viitorulromaniei.ro, la 1 februarie 2016.

NO COMMENTS

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here