Sunt în Palestina, alături de alți ziariști români, la o invitaţie a Ministerului Turismului şi Antichităţilor din această ţară sfântă, prea puţin recunoscută, şi încă şi mai puţin cunoscută pe plan internaţional.
Am venit aici cu inima deschisă, caut să înţeleg de ce israelienii şi palestinienii nu pot ajunge la un acord de pace. Menţionez că sunt filosemit, religia mea e creştină, dar cultural mă simt evreu. Am fost educat deopotrivă în România şi în Israel, la Tel Aviv. Oamenii pe care îi admir cel mai mult pe lume sunt evrei. Cred că niciun alt popor, oricât de ales, nu a dat omenirii la fel de mult cât au dat evreii.
Am scris sute de pagini despre dragostea mea pentru cultura evreiască, şi o să continui să scriu. Cât am stat în Israel, cu o mie de zile în urmă, am simţit la fiecare pas că Israelul nu mai e David. A ajuns un Goliat care se apără cu ziduri şi sârmă ghimpată. Nicio clipă nu m-am simţit confortabil în apropierea tuturor acelor tineri cu mitraliere.
Conflictul israeliano-palestinian e foarte complicat, nici nu-mi propun să îl rezum aici. Durează şi va mai dura. Cheia e la Ierusalim, oraş sfânt şi pentru creştini, şi pentru evrei şi pentru musulmani. Şi Israelul şi Palestina vor Ierusalimul. Totodată, palestinienii îi acuză pe israelieni de un regim de ocupaţie, israelienii construiesc colonii pe pământul palestinienilor, şi se apără, la rândul lor, invocând nenumăratele acţiuni teroriste ale palestinienilor. Dreptatea nu e de data aceasta la mijloc. Există dreptate de ambele părţi ale zidului care înconjoară Betleeem-ul, oraşul naşterii lui Hristos, aflat acum în Palestina.
Călătoresc prin Palestina. Merg la Ramallah, şi la Ierihon, şi Hebron, şi în deşert. Vizitez mânăstiri şi schituri, intru într-o tabără de refugiaţi (veche de aproape şaizeci de ani, trei generaţii de refugiați trăiesc aici!), intru în casa unei femei care are un fiu în puşcărie. În Israel, fiul acestei femei este acuzat de terorism. Aici, în tabără, este văzut ca un erou care luptă împotriva terorismului israelian. Cei care mor luptând în contra Israelului sunt socotiți martiri în Palestina, iar chipurile lor împodobesc zidurile arse de soare ale caselor refugiaţilor. Şi-au ridicat case mari, cu etaj, într-o frenezie a construcţiilor care îi bântuie şi pe palestinieni, şi pe israelieni. Vor, și unii și alții, să ocupe spaţiul, mâna asta de teritoriu, pentru care se duc – de mii de ani – lupte crâncene.
Vorbesc cu copii şi cu palestinieni oarecare, văd, în stradă, o cămilă tranşată, pentru cină. Ascult oameni de stat palestinieni vorbind despre pace scrâșnind din dinți. Şi israelienii, şi palestinienii salută folosind cuvântul pace. Dar nu e pace în Orientul Mijlociu. Nu e. Mănânc la beduini, și nu plâng.
Palestina este şi West Bank (la Vest de Râul Iordan), şi Fâşia Gaza, unde organizaţia Hamas nu renunţă – deloc! – la terorism. Îl ascult pe ministrul Educaţiei din Palestina vorbind o engleză de Oxford. Spune că trebuie să se termine odată pentru totdeauna cu nebunia acestui conflict. S-a mers prea departe. Îi dau dreptate ministrului.
În şcoli, copiii palestinieni umblă cu cuţitul în ghiozdan. Visează să înjunghie soldaţi israelieni. Pe zidurile oraşelor sunt graffiti-uri în care soldaţi sunt controlaţi de copii din Palestina. O inversare simbolică a rolurilor.
Palestinienii nu pot călători în Israel decât în condiţii excepţionale, şi după controale severe. Nivelul urii n-a scăzut.
Merită, însă, să mergeţi în Palestina, indiferent de zeul în care credeţi. E frumos, mai ales dimineaţa, după primul cântat al muezinului, în zori, când răsare soarele şi aruncă o lumină pe care, păcătos cum sunt, tot nu încetez să o numesc divină.
Am intrat în Palestina convins că voi găsi o țară în ruină, desfigurată de război și de Intifade. Nu am găsit acea țară. Dimpotrivă. Am văzut oameni tineri, care preferă viața morții. Dar nu sunt doar ei.
Am văzut și un tânăr cu ghiul și cu degetul pe trăgaci, păzind mormântul lui Yasser Arafat. Am văzut tineri dansând dansuri tradiționale. Bărbații și femeile nu se ating când dansează. E o continuă provocare orientală între ei, o tensiune erotică, pe care aproape că o poți atinge.
În Hebron am văzut bătrâni negustori fumând opiu pe stradă, într-o după-amiază de sâmbătă, când evreii nu ieșeau din case.
Am văzut mormintele Patriarhilor. De la Abraham ne tragem toți – evrei, creștini, musulmani. Acolo, la morminte, se poate trăi acum această graniță radicală. Istoria prezentă e jumătate moschee, jumătate sinagogă. Locurile sunt sfinte, dar și furia se simte, e vie, și pe ea aproape că o poți atinge.
Am văzut, la cârciumă, printre purici, chiar și o repriză a unui meci de fotbal de la Londra. West Ham United – Arsenal, scor 3-3. Frumos meci! Am văzut copii aruncând în pietre după străini, fără niciun rost. Sau poate că doar așa au trăit și ăsta e tot rostul.
Am văzut femei cu chipurile acoperite și am văzut tineri palestineni curtând, fără perdea, turiste. Am văzut mausoleul dedicat poetului național al Palestinei. Am citit poezii de Mahmoud Darwish și m-au emoționat.
Am văzut familii fericite și am negociat, întotdeauna prost, cu vânzătorii ambulanți. Am văzut Orientul din Palestina și am văzut cerul. Am văzut locul unde s-a născut Iisus Hristos, am văzut peștera unde l-au hrănit corbii pe Sfântul Prooroc Ilie.
Am ascultat arabi care plimbă turiști cu măgărușii vorbindu-mi în românește despre politica de la noi din țară. Și numele acelor măgăruși se tot schimbau. Exista măgarul Ponta și exista măgarul Iohannis, exista măgarul Băsescu și exista măgărița Udrea.
Apoi, am trecut în Ierusalim, și am mers pe Drumul Crucii, către locul unde era cândva Golgota, am văzut mormântul lui Hristos și l-am cunoscut pe cel care deschide în fiecare dimineață Biserica Sfântului Mormânt. E arab.
Am mers și mai departe spre Tel Aviv, apoi m-am întors în România cu o durere în inimă. Nu sunt deloc puține aspectele în care Palestina, așa cum e ea, sfâșiată, la răscrucea tuturor epocilor, îi este superioară țării noastre, care se autosabotează de decenii, cu o frenezie care nicăieri nu duce. Chiar așa.
Articol publicat în Suplimentul de cultură, 18 aprilie 2016.
foarte slab articolul. si mai este si plin de exagerari can can precum aceasta (În şcoli, copiii palestinieni umblă cu cuţitul în ghiozdan. Visează să înjunghie soldaţi israelieni.) , mascate de iubirea fata de acest popor, in care se balacareste intregul articol. domnule craciun, nu ati inteles nimic din vizita de acolo. iar daca chiar v-a placut in Palestina, pastrati-va demnitatea…sau daca dumneavoastra nu aveti, pastrati-o macar pe a lor intacta.