Lași Biserica Sfântul Vasile, cea mai cunoscută biserică rusească, în spate, înaintezi, cu Mausoleul lui Lenin în stânga, firește, și te gândești la anul 1924, anul morții sale, și uite că Lenin e încă aici, și va mai fi, te îndrepți către Tverskaya. Aceasta nu este o stradă, o uliță oarecare. Acesta este un bulevard cât toate marile bulevarde ale Bucureștiului la un loc. Înainte purta numele lui Gorki. Gorki a fost un mare scriitor comunist de la începutul secolului XX.
Te îndrepți către Tverskaya și te izbește, te împiedică să mai faci un pas, te oprește. Iată-l, tronând peste Piața Roșie: un monument comercial, care are în vârf un ceas făurit de o filmă elvețiană.
Ceasul indică: mai sunt 779 de zile până când Rusia va fi gazda Campionatului Mondial de Fotbal. Pare departe Mondialul rusesc, nici nu a început vara franceză!, dar nu e deloc așa.
Mă gândesc, brusc, la prietenul meu de la București care e în stare de această splendidă viziune politică: nu va fi niciun Război Mondial până în 2018. Rusia nu își poate permite să piardă un Mondial de fotbal, e peste poate. Este aceasta o profeție hazardată?, acum, cu Siria, și cu ISIS, și cu lumea noastră tot mai radială la extremele sale? Nu știu.
Vrei să mergi mai departe, să înaintezi, să progresezi pe drumul către marele bulevard, dar nu ai cum să ocolești acest ceas, să te faci că nu îl vezi, să ignori clepsidra care curge.
Planează firește suspiciuni cu privire la corectitudinea acordării acestui Mondial către Rusia, dar care Mondial direcționat de Blatter a scăpat de așa ceva?
Pe străzi, înspre toate punctele cardinale, patrulează tineri în uniforme, întocmai ca în Parisul de după Charlie Hebdo. Sunt elevi la școli militare, sunt militari în termen, sunt polițiști, sunt jandarmi și alți reprezentanți ai unei legi pe care nu o înțelegem.
Văzută dinspre Europa și dinspre rațiune, Rusia este neîndoielnic o cumplită dictatură. Aici, însă, se scrie cu un alt alfabet al puterii. Putin a sfâșiat Ucraina și a anexat Crimeea, și toate acestea sunt înțelese în Rusia ca semne ale unei demnități recâștigate. Desigur, dacă ești politician rus de Opoziție, contestarea acestei enormități se poate sfârși cu un glonț.
Dar! Ceea ce ne scapă: oamenii de pe stradă, oamenii din incredibilul metrou moscovit (ridicat, mai ales, sub Stalin ca operă de artă în onoarea proletarilor, în timp ce milioane de cetățeni sovietici mureau, în aceeași epocă, de foame), cei care trec pe sub arcadele clădirilor care păstrează secerea și ciocanul în vârf, oamenii aceștia gândesc altfel – se cred într-o cetate permanent injust asediată. Și se vând, pretutindeni, matrioști cu Putin. În Putin e un Elțîn în care e un Gorbaciov în care e un Brejnev în care e un Hrușciov în care e un Stalin în care e un Lenin.
Cresc, cresc toate neînțelegerile în lume. Trăim într-un epilog al Războiului Rece, care nu se mai sfârșește. E un timp care înnebunește în viteză. Și aici, la această răscruce, e un ceas care ne arată că mai există pe lume și alte așteptări. Primul Mondial din Răsăritul Europei din istorie. În mai puțin de opt sute de zile.
