De câteva zile mă aflu la Bruxelles, onorând o invitație a Institutului Cultural Român de a relata despre Festivalul Europalia, unde România este în acest an țară-invitată.
Europalia este un festival de tradiție în Bruxelles, a ajuns la a cincizecea ediție. 2019 este, totodată, un an important pentru România, marcând treizeci de ani de la ieșirea din dictatura comunistă. Așa se face că, din octombrie 2019 până în februarie 2020, artiștii din țara noastră sunt în prim-plan-ul vieții culturale din inima Europei.
Programul care le este pus la dispoziție iubitorilor de artă este cu adevărat copleșitor, este greu să îi faci față, mai ales dacă ești un redutabil pedestru, ca mine. Am alergat câte un semimaraton pe zi dintr-un loc în altul și tot n-am apucat să văd tot.
Joi seară, de la orele 17, am fost pe Rue Belliard, la numărul 135. Aici este Casa Istoriei Europene, o clădire superbă, care găzduiește pe mai multe etaje momente fundamentale din istoria bătrânului nostru continent.
Nu întâmplător am ajuns la Casa Istoriei Europene. O foarte bună inițiativă îi transforma pe unii dintre scriitorii români aflați în aceste zile la Bruxelles în ghizi prin camerele memoriei. Am ales să traversez timpul cu Gabriela Adameșteanu. La fel ca mine au mai făcut două duzini de oameni, mulți de origine română.
Gabriela Adameșteanu ne-a vorbit în franceză și, în timp ce treceam prin încăperile dedicate unor momente de răscruce din secolul XX, scriitoarea proiecta și istoria sa mică, precum și istoria României, pe fundalul marii istorii europene.
Nu e exagerat să scriu că joi, la Bruxelles, am parcurs un veac alături de autoarea Dimineții pierdute.
Gabriela Adameșteanu s-a prezentat publicului cu acea modestie care nu le e caracteristică decât scriitorilor cu adevărat mari, a vorbit despre romanele sale, unele traduse la Gallimard, în Franța. Apoi am mers cu toții la etajul al III-lea – și istoria a început să curgă.
Primul glonț
Gabriela Adameșteanu a ales un obiect anume de la care să plecăm: un revolver. Cu un așa revolver l-a asasinat studentul bosniac Gavrilo Princip pe prințul moștenitor al Imperiului Habsburgic, arhiducele Franz Ferdinand în iunie 1914. De la un glonț a pornit Primul Război Mondial și secolul îngrozitor în care Europa și-a pierdut strălucirea și a devenit, în mai multe rânduri, un abator, pentru a-și reveni abia la sfârșitul său.
Bunica Gabrielei Adameșteanu a murit în trena Primului Război Mondial, care a adus nu doar fronturi pentru soldați, ci și molime, iar mama scriitoarei a purtat toată viața cu sine tristețea orfelinilor.
Eram deja în viață
Să nu vi se pară îndepărtat Primul Război Mondial, pentru că –așa cum spune Gabriela Adameșteanu – noi eram deja în viață prin strămoșii noștri. E parte din istoria noastră. Scriitoarea s-a interesat de la vizitatorii belgieni ce soartă a avut Belgia în timpul Primului Război Mondial – și Belgia a fost mutilată de război, și aici a fost frontul de vest.
Gabriela Adameșteanu a vorbit apoi despre poziția excepțională a României (mică pe atunci), prinsă între Imperiul Habsburgic, cel Rus și cel Otoman, a vorbit despre moartea regelui Carol I (născut german), francofilia românilor, lupta în război alături de Antantă și mai ales alături de Franța, sfârșitul conflagrației care ne-a permis Marea Unire, dar și despre Germania umilită de pacea impusă, Germania – care în doar douăzeci de ani avea să declanșeze un alt război mondial, încă mai devastator decât primul.
Ziua în care a crăpat căpcăunul
Gabriela Adameșteanu s-a născut în timpul acestui război, în 1942. Am mers în acea sală a ororilor care au fost totalitarismele și scriitoarea a vrut să ne așezăm sub un portret de-al lui Stalin.
Toată copilăria a văzut asemenea portrete în România stalinistă. Își amintește și acum cum a aflat că a murit țarul roșu de la Kremlin. Cuvintele exacte au fost: căpcăunul a crăpat.
Belgienilor le-a plăcut cuvântul căpcăun și s-au interesat de etimologia lui. A reieșit că nimeni nu știa sigur de unde a ajuns la noi în limbă cuvântul căpcăun. Poate de la turci, poate de la bulgari, poate chiar de la ruși, adevărul e că nu știm.
Gabriela Adameșteanu avea unsprezece ani când a crăpat căpcăunul și își amintește cum copiii de vârsta ei deja începuseră să facă primii pași în zona poliției politice, turnându-se unii pe alții că n-au plâns cu sinceritate moartea părintelui popoarelor.
Istoria pe repede înainte: Dej și Ceaușescu, staliniști până în măduva oaselor, revoluția din Ungaria și emoția provocată în România, când s-a crezut pentru o clipă că se poate scăpa de comunism, deznodământul trist de la Budapesta și consecințele din orașele românești în care studenții s-au raliat ideilor Revoluției de la 1956 și au sfârșit în închisoare.
Amintiri: cum limba rusă era obligatorie, iar Gabriela Adameșeteanu nu a învățat-o fiindcă nu înveți limba ocupantului (abia în 1958 trupele ruse au părăsit România). Acum, scriitoarei firește că îi pare rău, dar – spune – ca să înveți o limbă trebuie să iubești mai întâi cultura țării care folosește acea limbă. Iar românii de atunci nu iubeau Rusia.
Regimul oarecum îndulcit al anilor ’60, nu mai e timp!, sărim de Primăvara de la Praga, ajungem în anii ’80, cu alte povești cu șoimi ai patriei și pionieri și în sfârșit atingem clipa magică a istoriei noastre recente: Revoluția de la 1989.
Ce a fost Revoluția
Revoluția românilor ocupă un loc important la Casa Istoriei Europene, în rândul mișcărilor de acum treizeci de ani, când, ca într-un joc de domino, regimurile totalitare au căzut unul după altul. Singurii care au plătit cu sânge au fost românii. 1166 de oameni au murit la Revoluția din 1989.
Miercuri seară, Gabriela Adameșteanu a fost alături de alți trei scriitori – Cătălin Pavel, Ioana Pârvulescu și Mircea Cărtărescu – la o masă rotundă, la BOZAR. Gazda serii, un jurnalist belgian, a povestit cum a văzut fuga Ceaușeștilor la televizor. Asta pentru el era Revoluția.
Greșit!, ne-a spus Gabriela Adameșteanu. Revoluția e în eroismul celor care au coborât în stradă, să lupte, să se bucure și să moară pentru libertate.
Cel mai emoționant moment al vizitei a fost puloverul lovit de glonț al unui adolescent român mort la Revoluție. Numele său era Radu Ionescu și avea 17 ani.
Și așa s-a încheiat secolul nostru de istorie, început cu glonțul tras la Sarajevo de un alt tânăr în 1914…
*Această deplasare la Bruxelles (transport și cazare) a fost asigurată de Institutul Cultural Român.
