Home Interviuri Un nume pentru mai târziu: Ilona

Un nume pentru mai târziu: Ilona

0
404

Continuăm campania „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“ cu un nou interviu-portret. Ilona Brezoianu, douăzeci şi şase de ani. Actriţă în mare vogă la Bucureşti. Face furori, la Godot, cu spectacolul „Fata din Curcubeu”, de Lia Bugnar. În curând, o veţi vedea şi pe marile ecrane, în noul lungmetraj al lui Cristi Puiu. Ilona, aşadar.

Ce e actoria, Ilona Brezoianu?

Un mod de viaţă.

Asta e pentru dumneata?

Da.

Cum ai ajuns în ipostaza asta? Ce vânt te-a adus aici?

Am văzut un spectacol.

Când erai mică?

Da, când aveam vreo nouă ani, zece – nu-mi aduc aminte.

Unde?

La Naţional: „Leul în iarnă”. Eram cu mama şi m-a dus pentru prima dată la un spectacol profi, să zic aşa. La Giurgiu erau spectacole, dar…

Deci dumneata eşti din Giurgiu.

Da. Şi am venit în Bucureşti să văd un spectacol… Şi, la sfârşit, am început să plâng.

De ce?

Eram foarte emoţionată, n-am înţeles nimic din spectacol, nu ştiam despre ce e vorba în el…

…dar ţi-a plăcut.

Dar mi-a plăcut. Şi am început să plâng, m-am emoţionat foarte tare şi am zis că vreau să fac actorie, exact după ce am ieşit din sală. Asta i-am spus mamei mele: că eu mă fac actriţă.

Şi mama dumitale a început, de asemenea, să plângă?

Mama mea a spus: „Nu! O să-ţi treacă”. Şi a văzut că nu mi-a trecut, prin liceu m-am apucat iar să cochetez cu treaba asta, făceam nişte scenete – foarte penibile, dar şi foarte amuzante, adică eu mă distram. Şi aşa mi-am dat seama că şi oamenii se distrau foarte tare, râdeau de fiecare dată când spuneam ceva. Şi atunci mi s-a părut mie că poate ar trebui să încerc să fac mai mult oamenii să râdă, dacă tot am…

Ai quelque chose-ul tău.

Dacă tot am ce ai zis tu acum. Şi am încheiat, în perioada asta, cu scenetele – în care eram eu foarte amuzantă – şi am dat la facultate. Şi n-am intrat, am picat cu brio.

 

ILONA NU A INTRAT DIN PRIMA LA TEATRU

 

La UNATC ai picat.

Da.

De ce ai picat? Nu ştiai?

Ba ştiam, mă pregătisem, dar nu era genul ăla de pregătire pe care ar fi trebuit să-l am – adică învăţasem random nişte chestii; mi-am dat seama târziu unde fusese, de fapt, greşeala. În momentul în care m-am dus să dau admiterea, eu nu gândeam nimic din ce vorbeam. Spuneam nişte poezii aşa cum le-ar fi spus orice amator; şi n-aveam pic de nimic – adică a fost foarte ridicol. Şi după aceea, anul viitor m-am pregătit mai bine; ce-i drept, m-am interesat şi eu cum stă treaba, cum se dă admiterea asta, în ce constă…

Şi ce-ai făcut în anul ăla – ai stat acasă la tine?

Am stat acasă, m-am pregătit în Bucureşti cu o tipă, regizoare, şi făceam naveta. Veneam de trei ori pe săptămână aici, mă întâlneam cu ea, făceam texte, monologuri, poezii; atunci am avut şi eu primul monolog comic – şi mi-am dat seama că era altceva faţă de ce făcusem până atunci. Şi am intrat.

La ce clasă?

La profesorul Adrian Titieni. Şi m-am bucurat foarte tare că, din varii motive, am picat în primul an la admitere; la facultate am avut o clasă foarte mişto, din punctul meu de vedere, cu oameni foarte, foarte tari. Din păcate, mulţi dintre colegii mei nu prea mai profesează, dar erau foarte talentaţi şi foarte frumoşi.

Ce scrie aici, pe mâna dumitale (n.m. – pe mâna actriţei scria ceva, cu pixul, nu era tatuată sau ceva)?

Nu ştiu, mi-au scris colegii – azi, la repetiţii. Nu ştiu ce mi-au scris. Nu eram atentă.

Am crezut că ţi-ai scris aşa, să ţii minte.

Nu, deşi ar fi cazul, că nu prea mai ţin minte chestii.

Uiţi, deja?

Da.

Câţi ani ai?

Douăzeci şi şase.

Împliniţi?

Nu; îi fac acum, în iunie.

În iunie? În zodia Racului?

Da.

Cum a fost la facultate, deci?

În primul an mi s-a părut foarte frumos, dar şi foarte greu. Stăteam acolo de dimineaţa până seara; am început, uşor-uşor, să mă îndepărtez de prieteni, de gaşca pe care o aveam înainte, pentru că nu mai aveam timp; mă frustra foarte tare şi faptul că noi nu aveam weekend-uri, că noi repetam, ne întâlneam în weekend-uri să facem chestii, şi atunci eram aşa, fericită, dar simţeam cumva, uşor-uşor, că mă îndrept tot mai mult către meseria asta şi că nu mai am timp pentru ceilalţi prieteni şi aşa. Dar ulterior am păstrat legătura cu câţiva dintre prietenii mei care au urmat alte facultăţi şi care sunt în aceeaşi situaţie, deci nu e o chestie care ține doar de actorie; am prieteni care lucrează în IT şi la fel de mult stau şi ei la job.

Vin şi ei să te vadă la spectacole?

Da, da, da.

 

ILONA JOACĂ LA GODOT ŞI LA NAŢIONAL ŞI LA METROPOLIS ŞI LA TEATRELLI, ŞI TOT AŞA

 

În ce spectacole joci?

În „Fata din Curcubeu”, la Godot; în „Două loturi” – făcut de Alexandru Dabija la Naţional, piesă care momentan nu se mai programează, nu ştiu de ce; nu este scos din stagiune, dar nu se joacă; în „Visul unei nopţi de vară” – tot la Naţional, în regia lui Petrică Ionescu; în „Peretele”, la Metropolis, am intrat acum, de curând. Şi urmează premiera de la Teatrul Naţional, cu nişte bulgari.

Bulgari? Care e treaba cu bulgarii?

Bulgarii sunt doi regizori, un bărbat şi o femeie…

Un cuplu de bulgari.

Nu ştiu dacă sunt cuplu.

Bulgar bărbat şi bulgar femeie, în sensul ăsta.

Da. Momentan e doar el, ea n-a apărut încă, dar a fost la probă. Montează „Medeea, mama mea”, un text scris de ei – după o problemă a…

…societăţii bulgare?

Exact. Care, probabil, e destul de valabilă şi la noi, numai că pe noi nu ne-a pasionat subiectul ăsta. N-aş vrea să intru acum în detalii, să zic tot.

Ilona2

Ilona Brezoianu. Fotografii: Laura Dobre

Câţi sunteţi în spectacol?

Suntem trei fete, dintre care două sunt angajate la Naţional şi cinci sau şase băieţi.

Tu nu eşti angajată nicăieri.

Nu.

Ai bani, ai ce să mănânci?

Da. Am.

Mănânci mult?

Destul.

Eşti gurmandă?

Da.

Şi cum reuşeşti să te menţii filiformă?

Păi, aşa am fost tot timpul.

Aşa e felul tău? Uscăţivă?

Da, aşa am fost; şi sar peste micul dejun – asta ar fi foarte important, ca să mă mai îngraş un pic –, dar, în rest, în timpul zilei mănânc. Şi probabil contribuie şi faptul că nu mănânc regulat, adică n-am orele exacte: o dată mănânc la 17:00, o dată la 18:00, la 23:00, la 01:00 – la cât ajung acasă.

Cu sănătatea cum stai? Eşti sănătoasă?

Da. Sunt sănătoasă.

 

ILONA A TRAVERSAT MARI PROBLEME DE SĂNĂTATE, IAR ACUM E FOARTE BINE, N-ARE TREABĂ

 

Inima ce-ţi face?

E bine. Sunt sănătoasă, am avut nişte probleme de sănătate în copilărie – în tinereţe. Când aveam 15 ani, apoi la 18 am avut o boală congenitală la plămâni, peste care am trecut – m-am operat la ambii plămâni, mi s-a scos cam 3% din ei… Aşa mi s-a spus; acum, dacă oi avea mai puţin, nu ştiu! Dar cred că a fost un hop productiv, acum îmi dau seama că n-a fost neapărat rău că mi s-a întâmplat chestia asta, pentru că am început să văd viaţa mult mai roz, ca să zic aşa. Am început să mă bucur mult mai mult de viaţă.

Cu cine semeni tu, Ilona?

Cu tata.

Cu tatăl dumitale?

Da. Cu tata semăn fizic: el e înalt, e un bărbat mişto, cu o ironie foarte fină; e foarte haios, cred că ar fi fost un actor foarte bun. Am şi chestii de la mama. Ei n-au fost artişti.

Ce meserii au dumnealor?

Tata e inginer constructor de nave, iar mama e asistentă medicală. La tata mi-am dat seama de mult de chestia asta foarte frumoasă cu umorul, că e un tip foarte serios, fiind inginer, dar are un umor foarte fin. Iar mama…

Nu mai ai fraţi sau surori?

Ba da, mai am o soră.

Mai mare?

Are treizeci şi şase de ani.

Măritată?

Măritată, are şi un copil, deci am şi eu un nepoţel.

Nu ca tine, care n-ai nimic din toate astea.

Nu ca mine! (râde)

Eşti, aşadar, oaia neagră şi a acestei familii.

Nu cred! Mama ar spune că nu eu sunt oaia neagră, pentru că soră-mea a încercat mai multe…

Joburi?

Da, a făcut Facultatea de Jurnalism şi n-a profesat (n.m. – aici, reporterul izbucneşte într-un râs nervos, dată fiind situaţia presei din ţara noastră, actriţa râde şi ea), după care s-a angajat la Romtelecom, acum a urmat o şcoală de make-up, dar până acum n-a făcut o singură treabă şi bună; a încercat mai multe şi încă încearcă să le îmbine cumva, dar momentan e într-o perioadă de tranziţie. Şi cred că maică-mea e destul de mândră de faptul că eu am făcut o singură chestie şi am reuşit să mă ţin de ea şi, de curând, nici să nu-i mai cer bani.

De cât timp ai reuşit această performanţă?

Ah! Am uitat să-ţi spun de un spectacol, ştiam că am sărit ceva. E spectacolul ăsta al lui Mazilu, la Teatrelli, care se numeşte «Mon cabaret noir», despre care pot să spun că m-a cam scos din foame.

Superb! Acolo e numai cu dans, cu cântec, cu voie bună?

Cu dans, cu cântat, cu text – e foarte frumos. Şi acolo toţi suntem destul de bine plătiţi, iar cu spectacolul ăla am reuşit să mă menţin, lună de lună, măcar într-o sumă decentă. Pe urmă au venit şi altele: a venit „Fata din Curcubeu”…

 

ILONA ŞI LIA: ÎNCEPUTUL UNEI FRUMOASE PRIETENII

 

În „Fata din Curcubeu” cum ai ajuns dumneata să joci?

Eu cu Lia mă ştiam… ea mă văzuse la nişte examene la facultate, prin anul II, şi cred că, într-un fel, a rămas cu gândul la mine.

Ai fost bună la acele examene?

Da, eram OK, nu ştiu; nu prea îmi place să spun despre mine dacă sunt bună sau nu, m-am ferit tot timpul de chestia asta.

Şi i-a plăcut ei de tine, zici.

I-a plăcut ei de mine şi, prin mai multe circumstanţe, am ajuns din nou să luăm legătura. Şi, prin vară – dacă-mi aduc bine aminte – am fost invitată pe la ei (n.m. – la dramaturgul Lia Bugnar şi la iubitul ei, actor) pe acasă, într-o…

… vizită de curtoazie?

Da, de plăcere, la o masă.

Şi te-ai dus.

M-am dus, cu încă doi colegi de la facultate. Şi am început să vorbim mai mult, să ne cunoaştem mai bine. Şi cred că am făcut chestia asta de vreo două ori, am stat de vorbă şi aşa, după care Lia mi-a propus să facem chestia asta, să vedem ce iese…

Şi ai avut înţelepciunea de a nu refuza.

Şi înţelepciune, probabil, dar şi curaj, pentru că prima dată m-am speriat foarte tare; am ajuns acasă şi i-am spus prietenului meu că mi-e foarte frică de asta. Iniţial, când m-a sunat, am crezut că vrea să mă ia într-un alt spectacol sau că face ceva nou – un spectacol nou – şi îmi propune un rol, să dau probă. Şi când mi-a zis de un one-woman-show m-am speriat, recunosc, şi m-am gândit că n-o să fiu în stare. Dar nu puteam să o refuz pe Lia Bugnar, era o ocazie mult prea mare.

Şi ai fost în stare?

Da, eu zic că am fost în stare.

 

ILONA ÎŞI VEDE PENTRU PRIMA DATĂ TATĂL PLÂNGÂND

 

De câte ori l-ai jucat până acum?

De trei ori.

Şi a fost bine?

Da, eu m-am simţit bine. Prima oară a fost o chestie extraordinară, îi port o amintire foarte puternică. A fost pentru prima dată când l-am văzut pe tata plângând. Deci nu l-am văzut niciodată să plângă – poate atunci când am avut eu probleme de sănătate, dar eu, faţă în faţă, nu l-am văzut. Poate plângea acasă, nu ştiu, dar atunci a fost pentru prima dată când l-am văzut astfel. El mai fusese la spectacole de-ale mele, dar nu a avut o asemenea reacţie. Dar, de data asta, tata a urcat pe scenă cu flori şi l-am văzut că plângea, chestie care m-a emoţionat foarte tare. Şi am strâns acolo o mare de prieteni, de oameni şi mi-am dat seama cât sunt de emoţionată şi de fericită…

Au fost şi mulţi giurgiuveni?

Şi giurgiuveni, da. Au venit colege de-ale mele din liceu… A fost foarte frumos. A fost frumos că oamenii au venit să mă şi susţină, într-un fel, dar m-am bucurat şi că nu i-am dezamăgit. Din punct de vedere actoricesc, nu cred c-a zis nimeni: „Băi, da, a fost OK că era de-a noastră!”. Nu, chiar cred că am ieşit bine şi cred că am terminat misiunea asta cu brio şi cu o experienţă mult mai mare – prin chestia asta am crescut, acum nu mi-e frică de scenă. Nu mi-e frică de nimic, în momentul ăsta, nu mi-e frică să mai fac nimic în teatru. Nu ştiu ce ar putea să urmeze… După ce eşti singur pe scenă o oră şi douăzeci, nu ştiu ce rol ai putea să mai prinzi, mai mult de-atât.

Ţi-a fost greu?

Da, mi-a fost greu.

Care e cea mai grea parte la povestea asta, când eşti singur pe scenă? N-ai cu cine să te încurajezi sau cum?

M-a încurajat Lia, sincer, care era acolo sus, undeva la lumini, dar cred că cea mai grea parte e să îţi menţii nivelul ăsta de energie, adică trebuie să vii cu o energie peste energia a 50 de oameni care vin acolo, sau 100, sau câţi sunt, iar tu eşti unul singur. Iar tu, cumva, trebuie să îi acaparezi, să-i prinzi – şi asta mi se pare cel mai greu. Şi faptul că, la un moment dat, pe la jumate, simţi cum tot dai din tine chestii şi parcă începi să oboseşti un pic. Şi parcă tocmai cu asta trebuie să lucrezi, cu starea aia care pur şi simplu te înmoaie – să nu faci chestia asta, să nu cazi, să nu oboseşti – pentru că trebuie să vorbeşti tare, trebuie să vorbeşti din diafragmă, şi pur şi simplu la un moment dat corpul oboseşte. Şi eu nici n-am un corp prea lucrat.

Dumneata ai şi nişte ochi albaştri, exoftalmici. Cum se face că…?

Şi părinţii mei au ochii albaştri. Ce, nu sunt frumoşi?

Cum să nu fie, Doamne iartă-mă…

Să-ţi zic de mama, că mi-am adus aminte că am auzit-o cântând (aşa, prin baie) şi mi-am dat seama că are o voce foarte frumoasă; şi acum, în ultima perioadă, s-a apucat să picteze. Şi sunt foarte mândră de chestia asta, că şi-a făcut acolo, pe balcon, un atelier de pictură; acum vreau să-i cumpăr un şevalet – pictează pe un scaun, în balcon – şi mi-am dat seama că de la ei am toate chestiile astea. Aa, şi faptul că l-am emoţionat pe tata la primul spectacol mi-a umplut sufletul de bucurie şi de mândrie, că el n-a fost de acord cu chestia asta cu actoria, adică n-a zis nu, dar…

Voia să ai şi tu o meserie.

Da. N-a zis niciodată: „Nu vreau!”, dar parcă nici încântat nu era. Îl vedeam eu că parcă suferea cumva, se gândea probabil că voi muri de foame, dar nu e chiar aşa. Nu mori de foame dacă lucrezi; poate că sunt oameni – şi încă mai ştiu colegi de-ai mei – care lucrează pe nişte sume infime. În multe teatre e rău; dar, na, cred că e o chestie şi de noroc.

 

ILONA ARE UN DAR DE LA DUMNEZEU: FACE OAMENII SĂ SE SIMTĂ BINE 

 

Ai avut noroc în viaţă, Ilona?

Da, am avut noroc; sunt ferm convinsă de treaba asta. Atunci când am întâlnit medicii ăştia care m-au operat şi care m-au salvat, practic, mi se pare că ăsta e noroc, nu are ce altceva să fie! Bine, e medicina, ştiinţa, dar e şi faptul că ai fost acolo, în momentul ăla. Puteai să fii pe mâna altcuiva, şi atunci… Şi am avut şi noroc în carieră, dar eu consider că meseria asta e mână în mână cu felul tău de a fi; şi cu cât ştii să te faci plăcut mai bine, cu atât oamenii te apreciază.

Şi cum e felul dumitale de a fi?

Eu sunt o persoană foarte sociabilă şi foarte glumeaţă. Şi o văd, când sunt în preajma oamenilor care chiar se bucură de credinţa mea. Din simplul fapt că stau undeva, într-o gaşcă de oameni, la o masă – îmi dau seama că ăsta e talentul meu, practic, asta am eu de la Dumnezeu: să fac oamenii să se simtă bine, să râdă, să uite că au probleme. Nu prea mă plâng, nu sunt pesimistă…

Ai avut modele în carieră, Ilona, înainte să te apuci de teatru?

N-am avut, pentru că nu văzusem teatru.

În afară de spectacolul ăla de la Naţional, nu prea?

Văzusem la Giurgiu, dar nu mult. Şi aveam şi nişte reacţii foarte dubioase când vedeam teatru; mai ales că la Giurgiu era un public suficient de needucat încât să aibă diverse reacţii. Şi atunci, când mergeam la un spectacol la Giurgiu, eu sufeream foarte tare, pentru că oamenii care stăteau lângă mine vorbeau despre actori, adică nu urmăreau deloc ce făceau ei pe scenă, ci ziceau: „Aa, uite-l pe ăla, ce faţă are, în ce fel e îmbrăcat!”. Spectatorii făceau diverse comentarii din astea care pe mine mă deranjau, pentru că îmi dădeam seama că acolo nişte oameni pun o parte din ei şi tu te uiţi la ce ceas are şi la diverse nimicuri. Şi eu sufeream foarte tare din cauza asta, nu-mi plăcea să văd asta la teatru.

Şi nici acum nu-mi place să mă duc să stau în public; şi evit să fac chestia asta, pentru că de cele mai multe ori îmi dau seama că la noi publicul e foarte snob. Şi mă doare sufletul când văd că nimeresc lângă cineva care doarme sau care s-a parfumat că a ieşit din casă, dar, de fapt, nu urmăreşte nimic din ce se întâmplă pe scenă. N-or fi toţi aşa, nu zic asta, sunt convinsă că sunt şi mulţi alţii care vin de plăcere. De exemplu, la un spectacol am fost în public şi am văzut un tip orb. M-a emoţionat mult, m-am gândit: Uite, unii se parfumează, vin şi trec pe aici doar ca să fie văzuţi, pentru că li se pare că e foarte în trend să vii la teatru, şi sunt şi oameni care vin, deşi nu văd nimic, se bucură mai mult decât cei care vin şi pentru asta s-au gătit, s-au îmbrăcat la costum şi şi-au spus – „Hai să mergem în seara asta un spectacol, să fim văzuţi!”.

Acum ai modele?

N-am. Nu, pentru că fiecare actor îşi urmează un traseu al lui, fiecare om merge pe o nişă, e mai bun într-o direcţie, nu cred că trebuie să urmeze un model. Mi-e drag să mă uit cum joacă actorii mari, dar nu pot să zic: „Uite, aşa mi-aş dori să fiu!”. Mi-aş dori să fiu eu, aşa cum sunt acum, cu mult mai multă experienţă; să am o carieră frumoasă, dar nu să fiu ca cineva anume, să urmez un traseu care a aparţinut unui alt actor.

 

ILONA VA DEBUTA ŞI ÎN CINEMA, ÎN NOUL FILM AL LUI CRISTI PUIU 

 

Filme? Faci?

Da. Am făcut un lungmetraj, în regia lui Cristi Puiu, care bănuiesc că o să aibă premiera acum, în curând – anul ăsta, cel puţin. Se numeşte „Sieranevada” şi a fost filmat anul trecut, în februarie-martie. Sper că am făcut o treabă bună şi acolo; e debutul meu în film.

Ţi-a plăcut?

Foarte mult. Eu, înainte de a face filmul ăsta, am crezut că n-o să pot să fac niciodată film. Făcusem mult teatru şi mi se părea că stilul de joc specific filmului mă condiţionează, cumva, mă îngrădeşte. Dar n-am avut probleme; am lucrat foarte frumos, deşi n-aveam experienţă. Şi lucrul în sine a fost foarte frumos – o experienţă, una pe care aş repeta-o oricând, şi mai ales cu Cristi Puiu, care, după părerea mea, e un regizor foarte tare. E un tip de la care ai ce învăţa în orice domeniu, poţi să discuţi cu el despre orice, şi mai ales despre actorie. E foarte tare!

Aţi filmat mult timp?

Eu am avut douăzeci şi una de zile de filmări.

Asta înseamnă mult?

Înseamnă destul; filmul s-a realizat în patruzeci de zile. Apar pe la jumătatea filmului şi ies cu zece-douăzeci de minute înainte de terminarea lui.

Îţi place să te uiţi la filme?

Da.

Petreci mult timp astfel?

Da.

La ce filme te uiţi dumneata?

Recent am văzut filmele nominalizate la Oscar anul ăsta.

Şi care ţi-au plăcut?

“Room” mi s-a părut extraordinar.

Ţi-a plăcut copilul acela (n.m. – Jacob Trembley, copilul-actor)?

Vai de mine, extraordinar, superb! Şi gagica – foarte mişto (n.m. – actriţa Brie Larson, care a şi primit Premiul Oscar pentru interpretarea din acest film). Şi “The Danish Girl”, care iarăşi mi s-a părut minunat.

I-ai fi dat Oscarul lui Eddie Redmayne?

Da, da, da!

Păi, şi DiCaprio, care s-a bătut cu ursul, şi a stat într-un cal mort, în “The Revenant”?

Mhm… Merită, pentru efortul pe care l-a depus, merită, de ce nu? Dar Eddie, tipul ăsta din “The Danish Girl”, mi se pare un foarte tare actor de compoziţie. Şi anul trecut, când a luat pentru “The Theory of Everything”, tot aşa, pentru compoziţie – pe nişa asta el e ceea ce trebuie. Eu, după ce am văzut filmul “The Danish Girl”, am crezut că e gay şi am căutat pe Google să văd dacă e căsătorit sau ceva.

Şi e căsătorit?

E căsătorit. Şi, mai ales după ce am văzut că nu e gay, am zis: „Băi, da! Aşa da! Ce treabă grozavă! Ce compoziţie!”.

Şi, în afară de filme şi repetiţii, cu ce îţi petreci dumneata filmul?

În afară de filme şi repetiţii, mai nimic.

Nu mergi şi dumneata pe la discotecă?

Nu prea.

Şi unde dansezi dumneata, când dansezi?

Acasă. Mai dansez acasă.

Îţi cânţi singură sau…?

Mai cânt cu prietenul meu, că el e actor şi pianist şi avem o groază de instrumente acasă. Ne mai apucă aşa, câte o cântare. Ies şi în oraş, dar mai rar; de exemplu, dacă trebuie mă trezesc de dimineaţă, nu prea îmi convine să pierd o noapte. Şi, în ultima vreme, chiar am ieşit rar. Acum sunt într-o perioadă în care mi-aş dori să ies mai des – şi cred că asta o să şi fac –, dar prefer să petrec mult timp acasă.

Unde rezidezi, unde domiciliezi dumneata?

În Crângaşi, într-o garsonieră.

Mergi cu maşina?

Merg cu maşina.

Ştii să mergi cu maşina?

Da, foarte bine merg.

Unde parchezi?

De obicei?

Da. La parcagii sau în parcări autorizate?

Şi, şi.

Cum te înţelegi cu ei, cu parcagiii?

Mă înţeleg bine şi cu parcagiii, glumesc cu ei; le spun, câteodată, că n-am bani – şi chiar n-am; dacă se întâmplă să n-am, ei mă înţeleg. Îi iau aşa, prin învăluire, şi le spun că sunt săracă şi că n-am bani, şi atunci ei sunt foarte deschişi şi, de cele mai multe ori, mă lasă în pace.

Eşti o fată pretenţioasă?

Nu, absolut deloc. Pretenţioasă, în viaţă, nu. În meserie, poate am devenit un pic, pentru că am gustat din chestii de foarte bună calitate şi acum nu prea aş mai face chiar orice. N-aş mai face televiziune… Aş opta pentru lucruri de calitate. Mai ales acum, că am făcut şi un film… Nu cred că aş vrea să scad sub nivelul ăsta la care am ajuns.

Care sunt defectele dumitale?

N-am răbdare…

Păi de ce n-ai răbdare?

Că mă grăbesc, aşa, sunt apucată, n-am răbdare. Mai judec aşa oamenii, din când în când; recunosc. Tot din lipsă de răbdare: cunosc un om şi zic: „Da, dar e cam nu-ştiu-cum!” sau: „Da, dar a făcut aia!” –, până să apuc să-mi dau seama că poate e un om foarte frumos. Mă enervez. Repede!

Faci urât?

Fac foarte urât. Şi mai am multe. Multe. Destule.

Şi calităţi ai?

Am şi calităţi.

Ca de exemplu?

Ca de exemplu, poţi să te urci în capul meu; dacă e cineva care mi-e foarte drag, poate să facă tot ce vrea cu mine. Am şi calităţi muzicale!

Superb! Astea când le-ai descoperit?

Astea le-am descoperit în şcoala generală; m-am înscris la cursuri de canto, la Giurgiu, şi doamna de acolo a început să mă ducă pe la festivaluri de muzică. Şi am văzut eu că mai luam câte un premiu, din când în când. N-am luat niciodată un mare trofeu – deşi mi-aş fi dorit! –, dar luam aşa, premiul II, premiul III; în zona asta eram. Şi după aia, în facultate, m-am lăsat un pic de treaba asta cu cântatul, că la noi nu prea se miza pe musical-uri şi nu s-au îmbinat deloc muzica şi actoria.

Dar la Master am început să le îmbinăm, că a trebuit să facem musical… Am combinat actoria cu muzica. Mi s-a părut foarte tare! Aproape singurul regret pe care îl am acum, legat de carieră, e că mi-ar plăcea să cânt cu un band sau cu un taraf; asta îmi doresc, în viitor, dar sper să pot să fac şi asta. Nu mă grăbesc. Câteodată mă gândesc că poate urmează să mi se întâmple ceva rău; s-au întâmplat atâtea lucruri bune, încât am senzaţia că, la un moment dat, o să mă dărâme ceva, fiindcă prea mi-a mers bine… N-am stat, n-am avut perioade dintr-astea în care să nu lucrez la nimic, chiar la nimic. Am lucrat la chestii care au fost bune sau mai puţin bune, dar n-am stat niciodată. Şi-acum mă tot gândesc, Doamne fereşte, să nu fie doar o perioadă; sunt foarte precaută, nu vreau să o iau aşa, să zic: „Uite, ce bine!”.

Eu mă gândesc: „Să nu se întâmple ceva, să nu păţesc ceva rău, să nu mă calce o maşină”, că parcă am primit prea multe… Şi să ajung în punctul în care să-mi permit să-mi cumpăr şi eu farduri, orice…

Ilona3

Ai vrea să-ţi iei farduri?

Nu neapărat, am dat şi eu un exemplu… Înainte mă uitam la un ruj şi mi se părea prea scump; dacă era un milion (n.m. – o sută de lei vechi), mi se părea enorm pentru un ruj! Acum parcă, parcă aş da… Dacă pe ăsta îl vreau, alţi bani o să fac eu! Am ajuns în punctul în care să nu mă mai doară sufletul, aşa, după un milion-două!

Casă îţi iei?

Nu, nu-mi iau, că n-am bani, nu cred că aş putea să-mi iau o casă, într-o viaţă de om. Nu ştiu cum eşti tu, dar eu nu văd…

Rostul?

Nu rostul, ci cum ai putea să-ţi iei, într-o viaţă de om. Am o casă, care nu-i a mea; stau într-o garsonieră a bunicii mele; mi-aş dori o casă mai mare, măcar două camere să am şi eu, dar acum e bună şi asta.

Şi bunica unde stă?

Bunica stă vizavi de mine, tot în Bucureşti, la mătuşa mea.

Dar e tot din Giurgiu, la bază?

Tot din Giurgiu; a vândut acolo şi a venit aici, la mătuşa mea, şi cu banii pe care i-a luat pe căsuţa de acolo a cumpărat o garsonieră.

Pentru nepoată.

Pentru nepoata cealaltă, că mai avea una; şi a stat ea, vară-mea, acolo, până s-a căsătorit; a plecat, şi acum am rămas eu.

Până când o să te măriţi şi tu.

Şi o să plec, exact.

Ăsta e destinul…

Destinul casei, garsonierei, mai exact. Cam asta-i viaţa mea.

Îţi place viaţa dumitale?

Da.

Ce nu-ţi convine la ea?

Asta nu-mi convine: că n-am şi eu o casă, o casă a mea, că de multe ori mi-aş dori aşa, să mi-o mobilez cum vreau eu… Asta nu-mi convine!

 

Interviu publicat în Ziarul Metropolis, 6 aprilie 2016.

NO COMMENTS

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here