Amintirile omului care s-a întors din Iad (I)
EXCLUSIV. Vă spunem, începând de astăzi, tulburătoarea istorie a lui Oleg Dombrovschi, un român basarabean cu o poveste cât o carte de mii de pagini. Veteran de război, rănit pe front, prizonier al lagărelor sovietice şi al închisorilor comunismului românesc, Oleg e supravieţuitorul unui secol care a frânt, cu metodă, zeci de milioane de destine. Povestea sa, rămasă decenii la rând între pereţii unei case bucureştene, iese la iveală, poate ca un semn târziu al unei inutile dreptăţi istorice.
Oleg Dombrovschi este un om norocos. Peste o lună împlineşte 90 de ani. Dacă ar face însă un bilanţ al celor negri şi pierduţi, românul născut în Basarabia ar număra trist: trei ani de război mondial, şapte ani de prizonierat în lagărele sovietice şi încă şase în puşcăriile comuniste din România.
Povestea vieţii lui, în care oamenii mor brutal, după legi fără sens, este rezumatul veacului trecut, când lumea a înnebunit şi a vrut să se sinucidă într-un război cum n-a mai fost. Ne-a spus-o într-o sâmbătă, una dintre acele zile fără nuanţă în care bunicii îşi iau pe genunchi nepoţii şi le spun poveşti de demult. Şapte ore a vorbit, fără pauză, bătrânul.
În ziua aceea, Oleg Dombrovschi s-a trezit devreme, a mângâiat cu două degete harta României Mari pe care o ţine în sufragerie, o hartă lucioasă, făcută pe comandă, şi-a pus cămaşă albă şi cravată şi ne-a aşteptat, ca şi cum urma ceva important. Nu a scris cărţi de memorii, rândurile care urmează sunt singura mărturie a celor pătimite în lumea aceasta înnebunită şi sinucigaşă de un om norocos.
O dimineaţă la Siguranţă
Oleg Dombrovschi s-a născut la Orhei, în Basarabia, pe când România Mare avea doar un an, în 1919. Peste douăzeci de ani era un tânăr liceean în Chişinău, care-şi jucase deja destinul la ruleta simpatiilor legionare. Într-o dimineaţă, după ce la Bucureşti fusese ucis Armand Călinescu, la uşă a bătut un domn de la Siguranţă (serviciul de securitate al României interbelice).
Oleg, membru al unei “Frăţii de cruce”, nu era acasă. S-a dus a doua zi unde fusese “convocat”. Acolo i-a fost spulberat visul de a urma Politehnica la Bucureşti. A fost eliberat fără să păţească nimic, însă trecuse printr-o discuţie “lămuritoare”. Nu era bine să plece la studii, fiindcă oricum era obligat să se întoarcă peste un an pentru satisfacerea stagiului militar.
Ca să amâne recrutarea ar fi trebuit să plătească o taxă pe care nu şi-ar fi putut-o permite. Aşa că “pentru liniştea lui şi în legătură cu problema legionară” a fost sfătuit să se înroleze voluntar în armată. Cedarea Basarabiei către URSS l-a prins pe Oleg Dombrovschi în oastea României.
“Istoria nu se termină aici!”
Doar episodul retragerii dincoace de Prut l-ar putea cuprinde într-un volum de 1.000 de pagini. A jucat mai multe roluri, inclusiv de translator. Odată, liderul unei patrule ruseşti, nimerite “accidental” în calea românilor obligaţi să plece, i-a spus: “Sper să ne mai întâlnim, poate, la un pahar”. Atunci, Oleg i-a răspuns: “Ne întâlnim doar pe câmpul de luptă! Istoria nu se termină aici!”.
Rusul, un domn cărunt, a zâmbit. “Aveam tupeul tinereţii”, râde acum bătrânul cu ochi albaştri. Dombrovschi s-a trezit singur în România, cu un ordin de lăsare la vatră cu care nu ştia ce să facă. Singur, departe de Orhei şi de mama pe care o lăsase acasă, paralizată, de care nu mai ştia nimic. Mama fusese doctor, studiase medicina la Sankt Petersburg.
Instinctul i-a spus basarabeanului să rămână la Bucureşti. A dat examen la Şcoala militară de ofiţeri şi a fost admis, fiind trecut direct în anul II. Pe 22 iunie 1941, când armata română a început lupta pentru recucerirea Basarabiei, Dombrovschi era într-o garnizoană din Huşi. Oleg a plecat la război călare, la două noaptea. Era de-acum ofiţer de artilerie.
A fost greu: “Mi s-a părut groaznic, parcă pluteam prin întuneric, prin necunoscut, nu vedeam unde sunt, mă lăsam în voia calului”. Ce-l ţinea în şa? “Mă liniştea gândul că merg să lupt pentru patria mea, pentru Basarabia…”
IMPACTUL CU RĂZBOIUL
Nemţi şi români, decapitaţi, cu organele genitale în mână
Prima amintire din război este, cumva, ca primul mort pe care îl disecă un student la Medicină. Nu se uită niciodată. Pentru Oleg Dombrovschi prima amintire de război este aceasta: “Un grup de nemţi şi de români, probabil nişte cercetaşi trimişi în recunoaştere, ucişi, decapitaţi, strânşi într-un cerc. În mâini aveau organele genitale retezate, pline de sânge uscat”.
Dombrovschi ne aruncă brusc într-un film asiatic, unde fiecare imagine e o poezie crudă, un haiku despre absurdul unei lumi părăsite, temporar, de Dumnezeu. Îşi taie amintirile de parcă ar fi imagini pe peliculă. De-acum înainte, fiecare propoziţie pe care o spune doare, aproape fizic, iar oamenii încetează să mai aibă conştiinţă, devin bestii bântuite de-un duh rău.
“Plocoanele”, piramide de evrei ucişi“
Adevărul groaznic este că populaţia basarabeană ne făcea, nouă şi nemţilor, ceea ce numeau ’plocoane’. Adică prindeau evreii din sate şi îi omorau, apoi îi puneau în drum. Ţin minte o piramidă de morţi. Deasupra era o evreică tânără, de vreo 16 ani, care fusese foarte frumoasă”.
Oleg Dombrovschi nu împarte bătăliile ca istoricii. Pentru el nu există lupte importante. Viaţa trebuia să ţi-o câştigi în fiecare zi. “În război poţi să mori oricând. N-are importanţă dacă pici la Stalingrad sau, cum era să păţesc eu, zdrobit de un tren, într-o gară oarecare”. Din accidentul dintr-o gară al cărui nume de mult l-a uitat, Oleg s-a ales cu umărul rupt.
“Eram delegat la un spital pentru cai să recuprez nişte animale, puteam să termin acolo, în gara aia, nu mă mai ştia nimeni. M-au salvat nişte localnici, m-au dus cu căruţa la spital, unde nişte călugăriţe cu studii medicale mi-au pus umărul la loc”. La Odessa, tot în 1941, a fost rănit, la acelaşi umăr, de o schijă. O salvă de proiectile a căzut în buza şanţului unde era observator înaintat.
În 1942, telegramele venite de pe front anunţau că “La Cotul Donului se dau lupte grele!”. Oleg Dombrovschi ştie ce însemnau luptele astea grele. Istoria e un regizor pervers: face din armatele de bărbaţi tineri şi şocaţi nişte eroi neînfricaţi. De fapt, nu e aşa. De fapt, te temi în fiecare secundă, de fapt, trupul îţi tremură la fiecare glonţ, de fapt, viaţa ta atârnă de un milimetru sau mai puţin.
Dar eşti gata să mori, fiindcă lupţi pentru ţară şi asta contează. Conta. Divizia lui, a 15-a, condusă de generalul Sion, aşa a fost, de bărbaţi tineri şi speriaţi care au ajuns prea devreme eroi. Generalul Sion a murit în prima linie.
Evadarea de la Cotul Donului
Povestea lui Oleg a fost gata să se termine într-o casă părăsită, aproape de Don. Aici se strânseseră ofiţerii români să discute despre capitulare. În faţă erau ruşii, în spate, departe, “ai noştri”. Dombrovschi a fost singurul din casa aia care a refuzat să se predea. Atât a spus: “Eu nu!” şi a sărit pe geam.
O rafală de gloanţe venite de departe i-a trecut peste creştet. A nimerit într-o vâlcea, de-acolo în alta, şi tot aşa, până a ajuns înapoi la soldaţii români. Le-a spus că şefii lor hotărâseră capitularea, a întrebat: “Cine e cu mine?” şi treizeci de oameni l-au urmat în aventura vieţii lor.
Au fugit pe câmp, în necunoscut. Zile şi nopţi n-au mâncat, n-au ştiut unde sunt. Bâjbâiau căutând linia frontului, unde i-ar fi putut salva nemţii.
“Domnule general, sunt plin de păduchi”
Din când în când, Oleg Dombrovschi închide ochii. E iarăşi tânăr şi fuge speriat pe un câmp. Oftează ca un om care tocmai a aflat că suferă de-o boală incurabilă. “Am uitat numele multor camarazi. Sunt un boşorog, am voie”. Zâmbeşte. Şi-a amintit: “Într-o noapte am văzut o casă. Nu mai era niciuna în jur. Am înaintat până acolo, am deschis uşor uşa şi mi-a ieşit în faţă o rusoaică. Mi-a pus mâna la gură, făcându-mi semn să tac. Pe divan erau patru perechi de picioare. Ruşi, aveau ghetele jos. I-am făcut semn femeii că sunt mort de foame. Mi-a dat nişte mere uscate”.
În noaptea aia au furat o capră. Camarazii lui au mâncat-o crudă. El n-a putut. A doua zi au întâlnit, pe un deal, trei copii care veneau de la săniuş. “Nu ştiam unde suntem. Ei ne-au zis şi ne-au condus spre prima aşezare umană. Eram în zona Donului liniştit, a cazacilor care sunt omenoşi. Am luat copiii cu noi până s-a înserat, abia apoi le-am dat drumul. Dacă îi lăsam să se ducă acasă ar fi povestit tot şi ar fi aflat ruşii”.
Aşa a juns la comandantul Armatei a IV-a. “Când ne-au văzut nemţii cum suntem ne-au spus să stăm jos şi s-au grăbit să ne dea mâncare. Nu m-am aşezat. ’Domnule general, sunt plin de păduchi, v-aş distruge tot cortul’ “, i-a spus Dombrovschi comandantului. Mai târziu, în lagăr, a aflat că ofiţerii care se predaseră atunci, la Don, fuseseră împuşcaţi pe loc. El nu.
VEDERE DIN GARĂ
O mie de funduri goale, în drumul spre lagăr
Oleg Dombrovschi a căzut prizionier în august 1944. S-a întâmplat într-un lan de porumb unde divizia lui a pierdut două baterii, distruse de tancurile Armatei Roşii. Dombrovschi s-a prăbuşit. “Din cauza efortului şi a malnutriţiei, când am căzut la pământ nu m-am mai putut ridica. Am adormit imediat”. Era cu un alt camarad.
Când s-a trezit a văzut un român şi un rus stând pe câte o cutie, fumând într-un lan de porumb. Rusul era NKVD-ist. Camaradul român i-a făcut semn că totul e bine. “Credeam că mă va jefui, aveam un ceas Junker fosforescent. Aşa credeam, că mă va jefui şi mă va împuşca”.
NKVD-istul şi-a condus însă prizionierii la punctul de colectare. “Ne-a luat în simpatia lui şi ne-a scutit de o groază de neplăceri, ne-a salvat viaţa. Subordonaţii lui ar fi vrut să ne ia tot, prăzi de război. NKVD-istul a spus atunci: ’Vreţi prăzi? Auziţi mitralierele? Mergeţi acolo şi luaţi-le, luptaţi-vă! De oamenii ăştia nu se atinge nimeni”. De ce a făcut aşa? Cine ştie? În război apar de nicăieri şi oameni buni, care schimbă tot, ca în “Pianistul” lui Polanski. “Era un om cumsecade, dar nu ştiu, nu ştiu de ce ne-a salvat”, spune Dombrovschi, cu accentul basarabean încă prezent, deşi stă de peste 50 de ani într-o casă din Bucureşti, pe o stradă cu nume de general.
Când alba-neagra îţi salvează viaţa
Dombrovschi a ajuns teafăr la “punctul de colectare”. Aici a văzut o altă secvenţă pe care n-o poate uita, deşi au trecut şaizeci şi cinci de ani peste amintirile artileristului: “Noi aveam un băiat cu noi, era ţigan, semianalfabet şi absolut incapabil de front. Nu-i dădeam nici armă, îl ţineam legat de tun. Era un şmecher, plin de viaţă.
Juca mereu râşca şi alba-neagra. Îi jecmănea pe toţi! Când ajungem la punctul de colectare, ce vedem? Pe băiatul ăsta, nu-mi mai amintesc numele lui, jucând alba-neagra cu ruşii. Îi prostea, le lua rublele. S-a împrietenit cu ei. El se plimba prin punctul de colectare ca un om liber. Sigur a scăpat”.
Moartea celor din dreapta
Drumul spre Siberia a început cu prizonieri înaintând prin locuri unde dansa ura: “Mergeam în coloană, când a venit un rus într-o motocicletă cu ataş. A pornit mitraliera şi a tras cât a mers cu motocicleta pe lângă noi. Cei care erau în dreapta au murit”. Mai târziu a apărut o rusoaică. “Avea un pistol, s-a îndreptat spre nemţi şi le-a urlat: ’Voi sunteţi rasă superioară? Mi-aţi omorât familia, nenorociţilor!’. Apoi, a tras la întâmplare toate focurile şi a început să plângă nervos”.
În trenul care a dus prizionierii spre Siberia cuvântul “igienă” nu avea cum să existe. “Nu puteam să ne facem nevoile, nu aveam unde, nu aveam cum, făcusem o gaură în duşumea şi ne-am uşurat acolo. Dar ruşii ne-au prins şi ne-au ameninţat că ne împuşcă dacă mai facem”. Prizonierii în drum spre lagăr traversau, de fapt, infernul, făceau ocluzii intestinale, infecţii groaznice, mureau constipaţi şi chinuiţi.
“Trenul mergea puţin, oprea, prioritate aveau garniturile care duceau înspre front oameni, muniţie. Erau şi civili care călătoreau pe linie. Pe noi ne băgau când era loc”. Secvenţă de Oscar pentru cel mai bun lungmetraj horror: “De câteva ori ne-au oprit în nişte gări foarte populate. Noi eram la linia a patra sau a cincea. Pe peron era plin de femei, copii, bătrâni care aşteptau. Ne-au dat jos şi ne-au spus să defecăm. În tren eram cam 1.000 de oameni”. O mie de funduri întoarse spre ruşii de pe peron care nici măcar nu-i priveau. “Vedeau des scena asta, erau obişnuiţi”.
Sfinţii de sub var
Dombrovschi a văzut şi cum un doctor neamţ i-a tăiat degetele de la mâna dreaptă unui camarad care fusese victima unei explozii, degete care cangrenau şi l-ar fi ucis în trei zile. Fiindcă a fost tare de inimă, Dombrovschi şi-a ţinut camaradul cu mâna împinsă în perete, în timp ce doctorul neamţ reteza, deget cu deget, cu un briceag ascuţit prost.
O lună a mers Oleg cu trenul groazei. Până la ultima gară. De acolo i-au urcat pe un vapor care i-a lăsat la Yelabuga, la graniţa Uralilor, în lagăr. Aici fusese înainte un centru mănăstiresc. “Sovieticii uciseseră toţi călugării şi dăduseră repede cu var, dar tot se vedeau picturile cu sfinţi pe dedesubt”. Şi-a făcut cruce.
Purgatoriul sovietic în treizeci şi două de trepte (episodul II)
Astăzi, puteţi afla, în tuşe groase, cum arată oamenii de la capătul umanităţii. Acolo unde bătăile, carcera, mizeria şi lecţiile de educaţie politică sunt “meniul” zilnic al celor care au îndrăznit să refuze compromisul cu destinul. În august 1944, istoria se scria cu majuscule. Lumea respira macro. Nimic nu era mic în această lună care a adus România în tabăra antifascistă, într-o lume imposibilă în care a nu fi alături de Hitler însemna să fii aliat cu Stalin.
Şi totuşi, la mii de kilometri depărtare de Bucureşti, unde jocurile politice şi revolverele schimbau decisiv destinul unei ţări deja condamnate, oamenii frontului îşi trăiau tragedia.
Oleg Dombrovschi, tânărul de 25 de ani care strânsese deja dramele şi biografia unui sexagenar, era prizonier de război. Iadul are coordonate geografice precise: un orăşel insignifiant din Tatarstan, mirosind a pământ proaspăt şi a frig, mai ales a frig. Yelabuga avea să fie pentru Oleg doar prima oprire concentraţionară dintr-un periplu dantesc ce număra la capătul purgatoriului sovietic, în 1951, 32 de lagăre.
Vreme de câteva luni, micuţa aşezare din nordul Uralilor aflată în buza stepei siberiene a însemnat “acasă” pentru basarabean. Un loc al amintirilor dintr-o lume aflată la capătul imaginaţiei comune, în care femeile trăgeau la plug dincolo de gardul ghimpat al lagărului, sub privirile siderate ale nemţilor care abia începeau să înţeleagă cine i-a invins în război. Oleg nu uită câmpul nesfârşit care transformase oamenii în animale, un loc al pierzaniei indiferent de care parte a gardului te-ai fi aflat.
Viaţa ca într-un scenariu de Roberto Benigni
Înăuntru, în lagăr, comunismul funcţiona după aceleaşi reguli ca şi afară: deţinuţi reeducaţi prin muncă şi planuri ce trebuiau depăşite. “Era un arhitect neamţ acolo, prim-consilier al lui Hitler, căzut prizonier încă din 1941, care şi-a făcut un joc de şah din oase, cu pioni germani şi pioni francezi. Era o frumuseţe, lucrase doi ani la el. Când a fost gata, au venit şi l-au luat, motivând că este operă de artă făcută în lagăr şi trebuie trimisă la Moscova”.
Petele de culoare erau puţine, flancate de nesfârşitele zile monotone în care prizonierii sădeau cartofi pe câmpurile tătare, decontând o datorie de război pentru care “eliberatorul sovietic” îi considera răspunzători. Viaţa meargea însă înainte, ca într-un film de Roberto Benigni în care jocul maschează absurdul: “Un profesor din Iaşi a organizat un cor cu prizonierii români de la Yelabuga. Ţin minte că în ajunul primului Crăciun, primul nostru Crăciun petrecut în lagăr, am mers în baraca nemţilor şi i-am colindat.
Au început să iasă unul câte unul din cameră, aliniaţi într-o perfectă ordine ca să asculte cântecele noastre”. Frontul era departe pentru aceşti bărbaţi uitaţi la marginea stepei siberiene, înghesuiţi într-o baracă mizerabilă de obiceiurile unei lumi care nu mai ştia nimic de ei. O lume care oricum începea, încet-încet, să moară. Oleg avea să afle curând.
Românii refuză munca
La Yelabuga, sovieticii organizaseră două lagăre, unul “de intrare”, mai mic, şi altul mai mare, unde lotul de români a fost strâns la începutul lui 1945. Aproape 50 de ofiţeri români lucrau aici zilnic, plantând cartofi şi încercând să gripeze maşinăria concentraţionară: “Ne-am dat seama că nu suntem cu nimic datori ruşilor, aşa că am început să refuzăm munca. Când ne scoteau pe câmp, puneam câte o mână de tuberculi în fiecare groapă săpată.
Nemţii se chinuiau să lucreze corect şi nu înţelegeau de ce terminăm tot timpul înaintea lor. Când era vremea recoltei, la nemţi ieşeau tufe de cartofi, la noi pădure”, îşi aminteşte, zâmbind, Oleg. Cu timpul, românii aveau să înceapă să refuze total munca, ştiind că aportul lor contează în depăşirea planului. Calculul era simplu: dacă nu se ating cifrele dorite, comandanţii şi personalul lagărelor nu-şi primesc bonusurile financiare.
Aşa au ajuns Oleg şi un grup de câţiva români să “viziteze” zeci de tabere concentraţionare până la eliberarea din 1951, “alungaţi” de fiecare dată pentru că stricau mecanismul perfect al reeducării prin muncă. Au scăpat cu viaţă şi pentru că România fusese “eliberată” de URSS şi era ţară “prietenă”, aşa că trebuiau toleraţi.
Pregătiţi pentru Siberia
Veştile de pe front veneau când şi când, purtând mereu aceeaşi amprentă: ruşii ajunseseră la Berlin încă de la finalul lui 1944, iar lumea răsufla uşurată, mulţumind eroilor sovietici eliberatori. În marginea câmpiei siberiene nesfârşite, istoria curgea altfel, “apăsată” de nevoile ideologiei oficiale şi servită pe post de gustare rece prizonierilor de război care învăţaseră lecţia decepţiei.
“Speranţă şi apoi lagăr, lagăr, lagăr”, vorbeşte aproape în incantaţii Oleg, rememorând coşmarul detenţiei. “Prin 1947-1948 am scris acasă să ne considere morţi, să nu mai aştepte întoarcerea noastră: ‘Suntem aici să fim pregătiţi pentru Siberia’”. Erau convinşi că aşa vor sfârşi, morţi de frig în lumea aia de gheaţă.
COMPROMISURI
Certificate de ieşire din lagăr marca “Tudor Vladimirescu”
În anii detenţiei sovietice, Oleg Dombrovschi a fost martorul nemijlocit al unei schisme care separă şi astăzi apele veteranilor de război români: înfiinţarea diviziei “Tudor Vladimirescu”. Creată la ordin sovietic şi compusă din prizonieri de război, divizia era vârful de lance al ofensivei “noii lumi” împotriva României monarhice. “Tudor Vladimirescu” erau eliberatorii captivi ai propriilor slăbiciuni, ai micilor interese şi ai unei mari minciuni: lupta antifascistă.
Tancurile sovietice pe suportul cărora s-a construit la finele anilor ’40 “republica populară” erau manevrate de foşti prizonieri români ai lagărelor, oameni ai compromisurilor mărunte, “descurcăreţii” de care avea nevoie ideologia găunoasă a stalinismului victorios. Oleg, basarabeanul care refuzase să accepte că ar fi orice altceva decât un român, a preferat viitorul incert al lagărului, unde “mâine” era întotdeauna formula nespusă a unui posibil sfârşit, unei vieţi apăsate de memoria compromisului.
Carcera sau pactul cu diavolul
“Antifasciştii” au venit şi la Yelabuga, cu discursurile învăţate pe de rost şi veşnic înşelătoarea întrebare “Cine nu vrea să se înscrie în ‘Tudor Vladimirescu’?”. Oleg nu voia şi a rămas consecvent în ciuda “sfaturilor”. “Chiar a venit unul la mine şi mi-a spus să mă înscriu, că altfel se va alege praful de mine, nu voi avea niciun viitor. Nu m-am putut abţine.
‘Du-te bă’n aia a mă-tii’ şi l-am cârpit, pesemne că a căzut pe scări. Am primit ca pedeapsă carcera, trebuia să dorm pe o scândură şi să sap o groapă 12 ore pe zi”, îşi aminteşte bătrânul de astăzi, într-o cămăruţă tăcută, plină de cărţi, cele mai multe istorice.
Providenţa vine cu garnitură de cartofi fierţi şi varză
“Se putea şi mai rău”, ne asigură imediat Oleg, parcă speriat că ne-am putea imagina că “doar” atât i s-a întâmplat în lagărul sovietic. “Am fost trimis odată la ‘compania de pedeapsă’, unde regimul era extrem de dur. Trebuia să sap într-o groapă construită pe etaje, în care eu eram în punctul cel mai de jos. Imaginaţi-vă că-mi venea tot pământul pe care îl săpam în cap. Era o muncă sisifică.
N-aş fi avut nicio şansă să rezist o săptămână acolo. M-a salvat ofiţerul care se ocupa de supravegherea noastră. După ce a repartizat toţi prizonierii, m-a luat deoparte, m-a dus pe câmp şi mi-a zis să aduc câţiva cartofi şi o varză. După ce am făcut asta, m-a pus să le curăţ şi să le fierb. Asta am făcut toată săptămâna, am mâncat cartofi fierţi cu varză alături de el”, e mărturia venită peste decenii de la un om care a învăţat că supravieţuirea este doar sora geamănă a hazardului.
“Un profesor din Iaşi a organizat la Yelabuga un cor cu prizonierii români. Ţin minte că în ajunul primului Crăciun, primul nostru Crăciun petrecut în lagăr, am mers în baraca nemţilor şi i-am colindat. Au început să iasă unul câte unul din camere, aliniaţi într-o perfectă ordine ca să asculte cântecele noastre româneşti”
Oleg Dombrovschi, prizonier în lagărele sovietice
POVEŞTI CU POLITRUCI
Războiul din Coreea în steguleţe şi bărcuţe
Prizonierul Chihaia, licenţiat în drept, filosofie şi litere, era un fel de sperietoare pentru cerberii ideologici ai Moscovei. Nu o dată, lecţiile de educaţie politică l-au adus în prim-plan pe acest bărbat nimerit din greşeală în miezul unui război absurd şi în mijlocul unui secol patologic. “Ne aflam într-un lagăr condus de un rus care ţinea foarte mult la noi. Explicaţia era simplă: nevasta lui fusese salvată în Basarabia, la începutul anilor ’40, de nişte medici români, care au avut grijă de ea, i-au oferit asistenţă şi adăpost.
Când a sosit momentul retragerii, i-au spus că nu o pot lua cu ei, pentru că ar descoperi-o sigur nemţii şi ar ajunge într-un lagăr în Germania, fără şanse de a mai scăpa. Aşa s-a întors rusoaica la ai ei, iar soţul era profund recunoscător românilor. Într-o zi, s-a anunţat venirea unui politruc, iar comandantul lagărului ne-a rugat pe noi să-l primim, ştiind că avocatul Chihaia îi poate ţine piept.
A fost mai mult decât atât. Chihaia era o capacitate, putea să-ţi spună la pagină ce a scris Stalin sau Lenin. L-a demontat bucată cu bucată pe politruc, demonstrându-i contradicţiile tezelor comuniste. La sfârşit, curgeau apele pe el”.
Războiul Rece, varianta comunistă
Nu a fost ultima oară când grupul de români, aproape de fiecare dată aceiaşi 20-25 care refuzau să lucreze, mereu transportaţi în alt lagăr pentru a nu strica “planul”, au umilit pretenţiile triumfaliste ale Moscovei. Oleg îşi aminteşte de un rus care punea zilnic lagărul la curent cu desfăşurarea războiului din Coreea.
În fiecare dimineaţă, la ora 10, prizonierii erau convocaţi şi obligaţi să privească spectacolul grotesc al Războiului Rece: pe o hartă, steguleţele şi bărcuţele comunismului de la Phenian împingeau cu sete liniile americane venite în sprijinul Coreei de Sud. La marginea Siberiei era prilej de lecţii istorice: internaţionalismul proletar era motorul istoriei, lumea occidentală decadentă nu putea sta în faţa tăvălugului marxist.
Şi totuşi, spre sfârşitul lui 1950, intervenţia generalului MacArthur inversase raportul de forţe în Coreea. “Timp de câteva zile, politrucul nu a mai venit. Noi auzisem la radio că situaţia e dificilă pentru trupele comuniste. Şi totuşi, steguleţele continuau să rămână pe poziţiile anterioare. Accidental, l-am zărit într-o zi pe rus în curte şi l-am strigat, ‘Putem să schimbăm noi steguleţele?’. ‘Ce ştiţi voi de războiul de acolo? Habar nu aveţi!’, ne-a răspuns nervos. M-am dus la hartă şi am retrasat pe loc toate poziţiile. Nimeni nu a zis nimic”, rememorează Oleg.
O LUME DISPĂRUTĂ
“Acasă” se rosteşte în şoaptă
Când a venit, la începutul anilor ’50, un delegat de la Moscova, însărcinat să verifice starea de spirit a prizonierilor în vederea eliberării lor, a găsit un grup de români-problemă, care refuzau să muncească, reacţionau recalcitrant şi erau obişnuiţi cu răul. Oameni care nu mai ştiau de ce sunt acolo, dar, mai ales, nu mai ştiau de ce ar trebui să plece. “‘Nu vreţi acasă?’, ne-a întrebat delegatul. ‘Ne interesează când ne daţi săpunul şi ţigările, că nu le-am mai primit de trei luni’, am răspuns. Nu-i venea să creadă”.
Uitaţi de lume după ani de lagăr, conştienţi că ţara lor nu mai este cea pentru care luptaseră cu un deceniu în urmă, românii despre care ne vorbeşte astăzi veteranul Dombrovschi par să fi dispărut de pe scena istoriei. Sub povara unei poveşti cum n-am mai auzit până acum, întrebările încetează să mai curgă.
Îl urmărim pe bătrânul Oleg cum închide adesea ochii, încercând cu toată forţa de care este capabil la 90 de ani să-şi amintească numele prietenilor şi ale torţionarilor săi, ascunse undeva în memorie, într-o încercare de a uita dramele şi durerile. E imposibil să nu ne întrebăm de unde vine forţa incredibilă a acestui om pe care destinul l-a salvat de o mie de ori doar pentru a-l mai încerca, cu şi mai multă furie, încă o dată.
“La mine în casă, dacă mă mai întorc vreodată, nu o să intre picior de rus”, şi-a spus în infinitele nopţi siberiene basarabeanul. Nu ura l-a ţinut însă în viaţă. Ci altceva greu de explicat generaţiilor noi: oroarea că nu se va mai întoarce niciodată acasă. În România.
ARTA ÎNVINGE
Ultima zi şi “Vânătorii”
Despărţirea de universul concentraţionar sovietic poartă pentru Oleg Dombrovschi amprente clare. Culorile sunt toate pe o pânză, trasate cu pensule groase şi încălzite de memorie. Românii se apucaseră, spre finalul perioadei de prizonierat, de pictat. Un binevoitor le procura materialele necesare de afară, restul era talent, organizare şi multă muncă. Tablourile erau revândute apoi în schimbul unor noi consumabile.
În ziua ieşirii din lagăr, mai rămăsese doar o pictură nevalorificată. Oamenii i-au spus, simplu, “Vânătorii” şi au iubit-o într-un mod aparte. Era cumva despre ei şi despre viaţa lor din ultimii şapte ani, un fel de cunună de spini care să rămână, peste timp, martora supliciului şi a nebuniei de a spera că totul se va termina.
“Asta nu pleacă de aici, aparţine lagărului”, li s-a spus în ziua plecării. Sângele a dat în clocot atunci mai mult ca niciodată. Era o umilinţă pe care grupul de români nu o putea accepta. Oleg îşi aminteşte astăzi: “Unul dintre noi, înainte ca responsabilul lagărului să aibă timp să reacţioneze, a scos un cuţit şi a tăiat în fâşii tabloul. ‘Luaţi-l acum, puteţi să faceţi ce vreţi cu el. Aşa cum l-am făcut o dată, putem să-l mai facem şi a doua oară’”.
De refăcut, nu l-au mai refăcut niciodată. “Vânătorii” continuă să existe însă în amintirile unui român basarabean care ştie că, acum aproape şase decenii, fâşiile colorate ale unui tablou au rămas împrăştiate pe o masă dintr-un lagăr sovietic, ca într-un puzzle niciodată rezolvat.
”Războaiele nu rezolvă niciodată nimic, aduc doar ură și moarte” (episodul III)
Încheiem epopeea incredibilă a lui Oleg Dombrovschi, veteran al celei mai sângeroase conflagraţii din istorie, prizonier în lagărele ruseşti şi în puşcăriile comuniste din România. Finalul este, ca în orice poveste adevărată, fără artificii. Basarabeanul Oleg rămâne cu şansa de a fi supravieţuit celui mai criminal secol din istorie. Şi, ca un ultim mohican, are ceva important de spus celor care vin.
Odessa, Rezina, Cernăuţi, aşezări uitate ale Poloniei şi, în sfârşit, pământul românesc de la Sighet. Săptămâni întregi într-un tren, repetând experienţa drumului spre lagăr, de data asta cu direcţia niciodată rostită cu voce tare în anii odiseei carcerale sovietice: acasă. Oleg Dombrovschi se întorcea după şapte ani în ţara pentru care luptase şi suferise, încărcat de amintirile negre ale unui trecut ce avea să-l bântuie încă mult timp.
România nu mai păstra însă nimic din osatura perioadei interbelice. Basarabia nu mai exista, exista o republică sovietică moldovenească, pe care Dombrovschi n-a acceptat-o niciodată, Regele fugise, iar domnii deveniseră tovarăşi. Suspiciunea era la cote la maxime. Trenul cu prizonieri români, acum oameni liberi prin voia stăpânului sovietic, a fost imediat oprit la graniţă. Oleg şi camarazii săi au fost din nou arestaţi şi duşi în cel mai mare secret la Bucureşti.
Nimic nu îi recomanda pe aceşti oameni în faţa unui regim care voia doar să taie legăturile cu “vechea gardă” a României Mari. Pentru basarabeanul Dombrovschi o nouă aventură dureroasă stătea să înceapă.
Puşcăriile româneşti, mai dure ca lagărele sovietice
Viaţa lui Oleg are ceva dintr-o pildă biblică. După şapte ani de lagăr au urmat şapte ani de pace, apoi alţi şase ani de închisoare. În 1951, întors în ţară, Oleg avea 32 de ani şi nicio certitudine. Fratele lui, Igor, supravieţuise şi el războiului şi lagărelor sovietice. S-au întâlnit o singură dată, într-o închisoare în buza Siberiei. Apoi, vântul dezastrului i-a purtat spre alte şi alte celule.
După ce s-a întors din anticamera morţii, Dombrovschi s-a căsătorit şi a fost bine. A lucrat ca inginer la Institutul de proiectări din industria lemnului (IPROIL) care era condus de un alt fost ofiţer. “De ce-am ajuns inginer? Păi, eu mă pricepeam la cifre, făcusem şcoala de ofiţeri, ştiam ce înseamnă să arunci un pod în aer, ştiam cum sunt făcute drumurile, ştiam proiectare…”, povesteşte Oleg. În 1951 nu existau mulţi specialişti, abia atunci se formau.
Dombrovschi a făcut studii de inginerie, a încercat să uite prin ce-a trecut şi să trăiască. În primii ani de după experienţa lagărului nu putea să doarmă. Nopţile erau reîntâlniri macabre cu propriile drame. Stăteau şase oameni în casa socrilor săi. Se culca pe jos, se trezea urlând şi plângea cu genunchii la gură, ca un copil căruia nu ai ce să-i spui. Cum a trecut peste?
“S-au adunat alte amintiri care le-au luat locul celor din lagăr, am fost plecat mult cu diverse proiecte de la institut”. Viaţa nu stă în loc nici măcar să-i lase să plângă şi să se liniştească pe ei, veteranii care şi-au văzut camarazii dându-şi ultima suflare. Din perioada războiului, lui Oleg Dombrovschi i-a rămas o singură fotografie, format mic. A fost făcută la Chişinău, în 1942. Acum stă pe noptieră, lângă patul în care cu greu s-a reobişnuit să doarmă. Dintre rame zâmbeşte un tânăr chipeş.
Lustragiul ajunge un om important
Fericirea lui Oleg s-a terminat după Revoluţia Maghiară din 1956. În tot timpul acesta fusese suspect şi interogat des de Securitate, însă, după întâmplările de la Budapesta, paranoicul regim comunist român a început o nouă vânătoare de vrăjitoare. “A avut loc o ‘defascizare a aparatului de stat’. Pe mine m-au luat în 1958″, îşi aminteşte Dombrovschi. A fost condamnat la 15 ani pentru uneltire în vederea răsturnării regimului cu mână armată.
Numai că Oleg Dombrovschi nu uneltise nimic. Era doar un inginer care plătea pentru că în tinereţe fusese mai naţionalist (naţionalist, nu antisemit!) decât trebuia şi-n lagăr refuzase să se întoarcă triumfător, călare pe un tanc sovietic eliberator. N-a fost singur, toţi ofiţerii români care fuseseră prizionieri în URSS şi nu se convertiseră la religia roşie au fost arestaţi. A fost ca o reuniune de clasă a lor, a oamenilor învăţaţi să supravieţuiască după gratii.
“Am fost în toate puşcăriile, la Jilava, la Galaţi, Braşov, m-au mutat peste tot. M-am eliberat de la Aiud.” Dombrovschi lasă privirea în jos şi recunoaşte că anii ăştia au fost mai grei chiar decât prizonieratul sovietic. “Ne băteau cu o bestialitate cum n-am crezut că poate fi posibil…”
Tratament cu vână de bou
Torţionarii nu erau decât nişte brute care-şi dădeau importanţă: “Veneau cu o măsuţă pe roţi, învelită cu o pânză albă. Sub pânză erau instrumentele de tortură”. La mare preţ era vâna de bou, cu care Dombrovschi a fost bătut nu o dată până când a leşinat. Lumea românească se schimbase mult, şi se schimbase în rău.
Ierarhiile se inversaseră într-un univers rămas fără repere. “Am fost coleg de divizie cu Nanu şi Cernăianu, foşti prefecţi înainte de război. Când s-au întors din lagăr, cei doi au fost luaţi în primire de cel care le făcea pantofii înainte să intre în clădirea prefecturii.” Lustragiul ajunsese mare securist.
INTRANSIGENT
O promisiune respectată: nici un rus nu i-a trecut pragul
Târziu, la sfârşitul anilor ’70, Oleg a fost oprit pe stradă. “Îmi pare bine că te văd, ce mai faci?”, i-a spus senin bărbatul din faţa sa. Dombrovschi îl ştia bine. Nici nu ar fi avut cum să-l uite. “Domnule, nu te cunosc”, a încercat să răspundă scurt şi să plece. “Cum nu mă cunoşti?”, a venit pe neaşteptate răspunsul. “Lasă-mă în pace. Dacă trebuie să te cunosc, te scuip şi te calc în picioare”, a reacţionat nervos Oleg. Torţionarul a plecat, grăbind pasul.
Într-unul dintre anii anoşti ai regimului Ceauşescu, Oleg s-a întâlnit într-o unitate poştală cu doi ruşi. Ei ar fi avut nevoie de cineva care să le intermedieze comunicarea, el ştia rusa. Schimb de amabilităţi, politeţea obişnuită a unui om pe care regimul carceral nu l-a transformat într-un animal şi, la final, o confesiune – Oleg era filatelist.
Ruşii s-au oferit să-l ducă cu maşina lor până acasă, doar pentru a-i vedea colecţia de timbre. Basarabeanul s-a crispat din senin. “Eu am fost prizonier la voi în lagăr timp de şapte ani şi mi-am jurat în anii aceia că nici un rus nu va călca vreodată în casa mea, dacă mă voi mai întoarce. Nu vă pot invita.” Avea o promisiune de respectat.
EPILOG
Doi salcâmi, un securist fumător şi o revoluţie care n-a fost
În 1964, porţile puşcăriilor s-au deschis pentru deţinuţii politici. Dombrovschi a îmbrăcat iar haina de inginer şi-a schimbat Institutul de proiectări în industria lemnului pe unul de proiectări miniere. Oleg a mers toată viaţa cu tramvaiul la serviciu, pe Calea Griviţei. Până la sfârşit, cu el în tramvai, mergea şi securistul care-l urmărea.
Vizavi de casa familei Dombrovschi erau doi salcâmi. Oleg vedea noapte de noapte cum iese fum din spatele unuia. Un securist suda ţigările. L-au urmărit mereu, i-au “vegheat” somnul şi au distrus şansa ca povestea aceasta tulburătoare şi crudă să ajungă vreodată în faţa publicului. Dombrovschi avea, la începutul anilor ’70, cinci caiete studenţeşti pline cu întâmplări de pe front şi din puşcării.
Când un securist a bătut intempestiv la uşă, soacra basarabeanului, speriată că iadul se întoarce, a fugit la bibliotecă, a luat caietele şi le-a aruncat pe foc. Din ziua aceea, Dombrovschi n-a mai scris nimic.
“Da, eu sunt ultimul mohican…”
S-au adunat anii şi s-a făcut Revoluţia din 1989. Oleg a ieşit şi el pe străzi, însă a înţeles repede ce se întâmplă. “Fiecare filă are două pagini. Dacă pe una e scris cu o cerneală proastă, se imprimă pe cealaltă parte şi nu se mai înţelege nimic. Aşa a fost revoluţia noastră. Eu nu m-am entuziasmat uşor, viaţa m-a învăţat să fiu sceptic”, încheie bătrânul. Nu vrea să-şi ia dosarele de la CNSAS. Abia a reuşit să-şi uite torţionarii.
Astăzi, Oleg e un bătrân tăcut care merge de trei ori pe săptămână la Uniune, la veterani, face gimnastică în fiecare dimineaţă şi se plimbă mult prin parc, apăsat de amintirile pe care nu i le ştie nimeni. Soţia i-a murit de zece ani, singurul său fiu a decedat într-un accident, pe când avea 24 de ani. Oleg Dombrovschi a trăit. Între colegii săi de arme a rămas cel din urmă supravieţuitor: “Da, eu sunt ultimul mohican…”.
Îşi poartă bătrâneţea ca pe o medalie, a înţeles că singurii învingători din războaie sunt supravieţuitorii. De zeci de ani citeşte cărţi de istorie, caută să priceapă cum au fost posibile ororile secolului trecut. Îşi desface atlasul, se uită pe hărţi, reconstituie bătălii cu cărţi groase pe post de tancuri. Mereu ajunge la aceeaşi concluzie, ceva important de spus celor care vin: “Războaiele nu rezolvă niciodată nimic, aduc doar ură şi moarte”.
Serial scris în colborare cu Vlad Stoicescu şi publicat în „Evenimentul zilei” între 23 şi 25 ianuarie 2009.
