Tudor Chirilă s-a mai relaxat

L-am regăsit pe Tudor după o vreme îndelungată. E un om la fel de complex, dar deja mare.

Noroc, Tudor.
Noroc, dar cred că o să bei tu două beri, că eu nu prea.

Nu ne-am mai văzut de ani de zile, dar ți-am citit azi-noaptea cartea, “Exerciții de echilibru” (n.r. – colecție de texte apărute pe blogul www.tudorchirila.blogspot.com, publicată la Editura Polirom), așa că de aici voi pleca. 
Și cum ți s-a părut?

Mi s-a părut că încă te cauți destul de mult.
Cine nu se caută?Eu cred că mergem pe stradă și ne uităm la oameni și zicem că ăla e OK, că ăla e OK, dar dacă te apuci să intri în povestea oricărui om pe lângă care treci… Mamă!

Dar tu ce ai găsit, tot căutându-te?
Multe frici, multă nevoie de o libertate care știu că e iluzorie, cumva ca hamsterul ăla care aleargă pe roata lui, acolo, și vrea să fie liber. Am găsit probleme și am început să mă iau la trântă cu ele. Și de multe ori să scriu însemna să mă conving pe mine de un lucru, sau scoțându-l la lumină nu însemna decât că mă uit mai bine la el, că îl văd din mai multe unghiuri. Toată lumea încearcă să facă pace.

Tu n-ai nevoie de război ca să creezi mai bine?
M-am gândit și la asta. Și o perioadă a fost așa, acum cred că pot să mă mai detașez și să fac lucruri fără să mai fiu eu în mijlocul rahatului (râde). Înainte credeam că trebuie să fii în mijlocul rahatului ca să poți să îl reflectezi. Acum cred că poți să stai și puțin mai departe și să te uiți la el. Nu trebuie să fii în mijlocul războiului ca să îi scrii cronica.

Mă tem că tot ce îmi spui tu acum sună a maturizare.
Te temi, nu? Și tu te temi de maturizare?

Nu. Mă tem că tu te-ai putea maturiza, am trăit cu ideea că nu o să ți se întâmple niciodată.
Mă suprind destul de mult fiind încă un individ idealist, știi? Nu pot să accept tot felul de căcaturi, și faptul că nu le accept încă îmi vorbește despre un soi de idealism dacă nu infantil, atunci adolescentin.Acum sincer să fiu sunt atât de nemulțumit de tot ce se întâmplă încât…

Ai pleca?
Îți spun sincer că dacă aș găsi posibilitatea să îmi fac una dintre meseriile mele, teatru, film sau muzică, aș pleca. Dar știi de ce? În primul rând pentru că am dor de ducă, și în al doilea rând pentru că aș vrea foarte mult să văd cum se lucrează într-un alt sistem.

Ai nevoie să o iei de la zero?
Să știi că toată chestia asta cu Vama, de cinci ani de zile, a fost un nou început, și până să facem “Perfect fără tine”, care se aude pe toate radiourile și am ajuns number one și nu știu ce, nu avusesem niciun hit, încât să spui că suntem la dimensiunea “Vama Veche”, că toată lumea forța comparația asta, și a fost greu. Melodia asta nu o consider cea mai bună a noastră, dar e cea mai hitoasă, și cumva te frustrează că o piesă la care n-ai muncit extrem de mult și ai făcut-o dintr-o joacă explodează așa, și devine și o sursă de bani, și o locomotivă pentru celelalte, iar altele, la care ai muncit ca un câine, nu intră pe radio. Avem piese mai profunde și mai mișto.

Nu te-ai obișnuit cu întâmplările astea? E și mult hazard la mijloc.
Refuz să accept că publicul nu poate să ajungă la piesele profunde, care, să fim serioși, nu sunt atât de profunde încât să nu poată ajunge la ele.

E cel mai mare succes al tău?
Cu “Vama”, da. Per total, nu știu, depinde și cât va rămâne ea în timp, dacă va rămâne un imn, cum a devenit “18 ani” un imn al adolescenților și al majoratelor, cum a devenit “Vara asta” un imn al fugii, al escapadei “bărbătești”, cum a devenit “Nu ne mai trageți pe dreapta” imnul șoferilor recalcitranți. Să vedem dacă asta va deveni imnul divorțaților sau al oamenilor care zic “Na, dragă, ia de aici, că n-am murit”.

Am înțeles ideea.
Este?

Eu mai spun în diferite contexte că îl cunosc pe Tudor Chirilă, că e un om mișto, că stați să vedeți.
Și lumea zice că sunt nasol (râde).

Mă gândesc că totuși ești de șaptesprezece ani în top în muzica asta a noastră. Ai început cu “Vama Veche” în `96. Sunt puțini oameni care să fi rămas în România sus atâția ani, oi avea și tu ceva.
Interesant e că nu m-am gândit niciodată la felul cum pui tu problema.

Cum ești tu în realitate și nu înțeleg oamenii?
Aud de multe ori că sunt arogant, știi? Eu sunt un individ mai degrabă serios decât arogant. Când muncesc încerc să îmi fac treaba și nu îmi place chestia asta de gășcuță și de hai s-o mai ardem puțin. Dacă mă duc să repet, mă duc să repet. Dacă mă duc să beau un șpriț, beau un șpriț. Lucrurile sunt separate. Cred că în România să vrei să fii profesionist aduce după sine și eticheta asta de dificil. Pentru că în România se fac lucrurile în stilul smuls.

Tu de ce nu ți-ai făcut o familie în toți anii aceștia?
M-am întrebat de multe ori. Probabil nu am fost în acordul perfect pe care îl așteptam.

Dar există acordul perfect?
Nu, nu există, dar ți-am zis că sunt un idealist. Cred că nu am fost niciodată absolut convins, nici măcar pentru o secundă, că îți trebuie o secundă, nu mai mult, să spui 100% acum mă bag în chestia asta și nu mai ies. Probabil că a fost și frica de constrângere. Și nu știu de ce am privit familia ca pe o constrângere, că eu vin dintr-o familie foarte unită. Frate-miu are un copil de 18 ani. Nici eu nu concep să plec din lumea asta fără să fac un copil, și știu că timpul de data asta curge împotriva mea. Fac 40 de ani, la dracu`!

Unde îi simți?
E bună întrebarea asta. În suflet simți că îi ai. Fizic fac mai mult sport decât făceam la 25 de ani, nu am cum să fac o comparație, e clar că sunt mai pregătit fizic acum, că până la 25 de ani nici nu făceam sport, eram un dobitoc. Știi cum îi simți? Când te mai duci în locuri în care ai mai fost. Cred că dacă aș vedea acum hotelurile astea, din copilăria mea, Panoramic, Amfiteatru, Belvedere, i-aș simți al dracului de tare. Dacă n-am avea amintiri, nici n-am ști că îmbătrânim.

Temperamentul tău e o combinație de coleric și melancolic?
Coleric, da, sunt. Melancolic, nu știu. Cred că melancolia implică și o anumită lentoare. Mai degrabă coleric și trist de-a binelea. Sunt  mai mult trist. Melancolia e un diminutiv de la tristețe.

Relația ta cu dragostea cum e?
Băi! Ce întrebare e asta?

Ai fi putut să faci mai mult, ai regrete? Căcaturi din astea, trebuie să întreb ceva.
Ce mă enervează ăștia care spun că n-au regrete. Niște mincinoși. Și,Piaf… oare credea ce cântă? Cântece motivaționale, că nu regretă nimic. Pe naiba!

Dacă ai avea mintea de acum și douăzeci de ani, ce ai face?
Ar fi groaznic să ai mintea de la patruzeci de ani pentru trupul ăla tânăr. Bă, viața e frumoasă așa cum e. Și regretele au un rost. Știi, ca dulcea durere eminesciană. Există o voluptate în durere.

Unii se complac toată viața în ea.
E periculos, dar poți să extragi ceva și de acolo. Dacă intri cu fracturare hidraulică a sentimentelor poți să extragi niște gaze de șist și din zona asta. Un om fără regrete e un om care n-a trăit.

Iubești acum?
Cred că da, dar eu mereu pun un “cred” înainte. Și la întrebarea asta nu poți să îți răspunzi decât la sfârșit, când îți faci bilanțul, bă, eu când am iubit? Și încă stau să mă întreb dacă iubirea e obsesie, dacă iubirea e înțelegere liniștă sau dacă iubirea e prezență sau dacă iubirea e absență sau dacă iubirea e absența întrebărilor. Nu știu ce naiba e iubirea. Dacă e generozitate… Eu nu sunt un individ extrem de generos. Poate că eu nici nu știu să iubesc. Și la întrebări de genul ăsta trebuie să fii extrem de sincer, mai ales cu tine, și atunci mă feresc să dau un răspuns pe care nici eu nu îl știu. Chiar îi invidiez pe ăștia care spun “Sunt fericit”.

Ai spus asta vreodată?
Am spus odată unei femei “Mă faci fericit”.

Și ea ce ți-a spus?
Păi, ea nu mi-a spus nimic. A început să râdă cochet și a fugit în bucătărie. Bine, nu cred că înțelegea la momentul ăla.

Fata în boxeri și tricoul alb.
Ceva de genul ăsta. Și eu, Chirilă, am fost în stare să zic: “Mă faci fericit”. Peste șapte ani, femeia aia mi-a zis că nimeni nu i-a mai zis așa ceva niciodată și că îi e dor să i-o spună măcar un singur bărbat. De ce? Nu știu de ce.

Vine prietena lui Tudor Chirilă, care nu e persoană publică și al cărei nume nici măcar nu va fi menționat aici. E o fată simplă, dar nu oarecare, încântătoare, fără nimic strident. Artistul se bucură cu normalitate: “Uite că vine și gagica mea!”. Se pupă și hotăresc să dejuneze după ce se termină interviul. Ea pleacă să aleagă locul. El o petrece cu privirea. Continuăm, ea se îndepărtează, mă aștept să aud după ea “Nu am chef azi!”, dar nu aud, Tudor spune, ca pentru sine: “Nu se supără, ăsta e avantajul meu”. Și continuăm.  Apoi, deodată: Bă, vreau să îți zic ceva!

Ce e?
Tu scrii foarte bine, doar că n-ai tu destul public pentru cât de bine scrii.

Eh, lasă.
Nu las, mă, te citesc cu admirație și invidie, și asta înseamnă că scrii foarte bine. Pe bune.

Ai înțeles femeia? Că asta e marea încercare a omului pe pământ.
Marquez a înțeles-o. Noi mai avem.

Îți place Gaga (n.r. – scriitorul columbian Gabriel Garcia Marquez).
Enorm! Ce dramă și ce destin să sfârșești bolnav de Alzheimer, după ce ai scris tot ce ai scris.
E cumplit, dar poate că el de asta avea nevoie, să uite tot.

Te-ai obișnuit în timp să cazi pe locul doi?
Păi , nu am fost de atâtea ori? E bine pe locul doi, că poți să aspiri la locul întâi.

Dar ești competitiv, ți-a plăcut să concurezi.
Mi-a plăcut, dar știi ce am învățat? Să nu mai deschid șampania așa de tare la locul întâi, să nu mai stropesc tot în jur.

Trece.
Da, bă, trece. Și e mult mai mișto bucuria mai rezervată. Uite, frate, îți zic esența succesului. Eram în Vamă, am avut concert la “Folk you!”, a fost absolut extraordinar, și după concert ne-am dat seama că nu avem unde să mergem, că oriunde am merge ar trebui să bem bere cu toți oamenii care ne-au aplaudat și voiam să fim puțin singuri. Și Șoni a fost foarte drăguț, și a deschis doar pentru noi, că și el mai închide, că Vama e atât de nebună, că și locul ăla are nevoie de liniștea lui. Și eram ca într-o casă conspirativă, de pe vremea Rezistenței din munți. Lângă Șoni, pe plajă, e Stuful. Și la un moment dat Carina, managerul nostru, zice: “Ia, stați așa, auziți?”. Puseseră în Stuf piesa noastră, “Perfect fără tine”. Și ne-am dus la marginea Stufului, și ne uitam cum oamenii ăia dansau și urlau, și era un sentiment mai mișto decât concertul în sine. Dar în același timp noi eram la marginea distracției. Noi livrasem o sursă de distracție, dar nu mai puteam să fim înăuntru. Și am spus: nu știu dacă îmi doresc să fiu aici, sau îmi doresc să fiu acolo cu ei. Și nu m-am dus cu ei, că m-am gândit că ar fi ca un act de sfidare, că am făcut o piesă, și acum vin să dansez și să mă cac pe mine. Nu, frate, nu mai poți. Succesul e centrifugal.

Te aruncă.
Te dă afară, da, și așa te și privesc oamenii, când ești pe centrifugă. Nu mai ești printre ei, gata, sănătate! Și așa că acum privesc chestia asta mult mai relaxat. Iau lucrurile mult mai simplu. Succesul e ca one-night-stand-ul. Unele merg, cele mai multe eșuează lamentabil și tot te învârți în jurul ideii de one-night-stand. „Ah, în seara asta n-am futut!”. Așa eram în tinerețe, înnebuneam.  Acum, sunt mai relaxat.

Cum reușești să ai o relație așa de frumoasă cu mama ta (n.r. – actrița și regizoarea Iarina Demian)? Nu mulți au norocul ăsta.
Dar nu pentru mulți oameni e așa de importantă familia, părinții. E o relație de prietenie și de respect. Știi unde se pierde relația asta? La un moment dat copiii își depășesc părinții și pierd respectul. Mama devine o instituție închisă, care și-a făcut treaba, viața merge înainte, și nu mai ai nevoie de instituția asta închisă. Dar faptul că mama mea, Iarina efectiv, omul Iarina, luptă să fie prezentă și nu acceptă că vârsta e un impediment în a fi tânăr și în a performa, toate astea mă fac să o admir.

Mai cânți la clarinet?
Nu am mai cântat de foarte mult timp, dar dacă m-aș apuca, aș putea să țin un solo decent pe scena găștii noastre. Sincer să fiu am renunțat să cânt la clarinet pentru că foștii colegi de la „Vama Veche” m-au cam miștocărit pentru ce am făcut la piesa “Primăvara”, că la piesa aia eu am făcut partea de clarinet. Dar mie mi s-a părut că a sunat bine.

Articol publicat și în cea mai mare revistă de cultură masculină a românilor, FHM, în august 2013