Grup de ziariști în jurul pastorului Oprișan, la Boldești-Scăeni. FOTO: Răzvan Baciu
Grup de ziariști în jurul pastorului Oprișan, la Boldești-Scăeni. FOTO: Răzvan Baciu

Pariem totul pe un subiect care nu pare glossy, deși e strălucitor, poate chiar orbitor, util, oricum, oricărui corporatist: lecții adevărate despre cum să îți schimbi radical viața. 

Mă sună redactorul-șef de la FHM.  Am depresie, sunt plictisit și obosit și tot ce-n minte-mi vine n-are legătură cu presa. Mă anunță că va avea loc o întâlnire cu ziariștii într-un complex intitulat Satul Prunilor, tocmai în județul Dâmbovița. PETROM organizează, vrea să cunoască niște ziariști sau ceva. Bătrân gazetar de presă scrisă, bineînțeles că urăsc bloggerii, mai ales pișcotarii. Mă duc, totuși, fără niciun chef, nu sunt eu omul care să sprijine campaniile de responsabilitate socială ale companiilor din țara noastră. Mă duc fiindcă îmi place numele acesta – “Satul Prunilor”, fiindcă am scris cândva un articol intitulat “Nunta domnului Prună”, despre nunta unui domn, intitulat, v-ați dat seama, Prună. Sunt sensibil la asemenea aspecte.

Se întâmplă, în mod surprinzător, să-mi placă anturajul. Mă las, așadar, în voia organizatorilor, a doua zi ajung într-o comunitate unde ei au ajutat, în Boldești-Scăeni, în țigănie. Îl cunosc pe pastorul Viorel “Pichi” Oprișan și pe unele dintre fiicele sale, studente la Medicină. Ne așteptau îmbrăcați frumos, ca pe niște oaspeți importanți, obicei de modă veche, de un bun-simț elementar, astăzi cam pierdut. Aflu că, de-acum, țiganii își dau copiii la școală, că s-au făcut proiecte sociale, că au câteva animale, și că măcar lapte beau pe săturate. Văd aici oameni care s-au ridicat, la propriu, din gunoaie, aflu că în locul acesta, la nici o sută de kilometri de București, s-a întâmplat un miracol, desigur ignorat. Unii țigani, tot mai mulți, s-au întors la Domnul, au devenit creștini după evanghelie. Și-au schimbat viețile, s-au căit, oameni cu ani grei de pușcărie l-au primit pe Mântuitor în inimile lor și nu mai fac fapte. Peste unul a căzut o schelă, pe când era la furat de fier, l-a încadrat practic, fără să-i smulgă un fir de păr din cap. Doar sufletul i l-a lovit. Firește că s-a pocăit.

Am un playlist la mine-n cap, pe care îl manipulez cum vreau, ca să pot trece peste întâmplările de peste zi. Îl setez pe “Ghetto Gospel”, de Tupac Amaru Shakur, în timp ce în fața ochilor am un actor tatuat, în camioneta sa din filmul “21 de grame”, convins până la măduva sufletului că “Iisus mi-a dat acest camion”. Simt acea tensiune care electrocutează, uneori, trupul reporterilor. Îmi ascut simțurile. Aici e o poveste. Aș vrea să îi cunosc pe acești țigani. Nu e timp acum. Cei de la PETROM ne sugerează să ne gândim la alte proiecte pentru această comunitate. Propun unul, mi se spune că ar fi de Cannes, și mi se dă mână liberă să-l fac. Nu-l voi face. Dar, ziarist, n-am somn, trebuie să revin aici pentru poveste. Revin.

Iată-i. În clădirea neterminată unde se vor face, nu peste mult,  evanghelizările, convocați de pastorul Oprișan, țiganii mă așteaptă. Am vorbit, în viața asta, cu președinți, cu monarhi, cu aurolaci, cu curve, cu alcoolici, cu leproși, cu bolnavi de cancer în stadiu terminal,  cu generali ai unor armate dispărute, cu nebuni, ba chiar odinioară, la o masă rituală, un negru a încercat să-mi facă legătura cu morții personali. Am intrat și în palate , și la pușcărie, încercând, întotdeauna, să mă fac, biblic, tuturor totul.

Nu credeam să fie ceva ce încă n-am auzit. Îi invit pe oamenii de la masa aceasta să se mărturisească. Cine au fost înainte, cine sunt acum. Îi întreb ce este Dumnezeu și plec acasă aflând ceea ce teologii n-au putut să-mi spună înainte: divinitatea e acolo unde afli ce este binele și ce este răul. Oameni fără liceu la bază îmi spun cât Tolstoi.

Bebe
Iată-i: Ștefan, 25 de ani, opt clase absolvite. Hoț de fier vechi. Are pe rol un proces care îl poate băga patru ani la pușcărie. A lucrat la o firmă care comercializa produse alimentare, îndeosebi salam. Era cioban pentru ei. L-au dat afară după ce s-a certat cu șefii. Muncitorilor li se dădea salam vechi, expirat, să mănânce. El era mai tare în gură, și a zis ce era de zis. Nu e țigan. E român, dar a crescut acolo, în țigănie, în una dintre cele trei familii de români de la această periferie. Toți îi spun Bebe, și, cumva, chiar arată ca și cum Bebe era numele hărăzit lui. Are un început de chelie, pe care încearcă zadarnic să-l ascundă. Vorbește deschis, chiar dacă nu stăpânește toți termenii și e convins că a lucrat la “un centru de conectare de fier vechi”. O rază ciudată din soarele palid de octombrie traversează întreaga încăpere și soarele acesta îi luminează acum cuvintele lui Bebe.  A început să fure, făcea din fier și cinci-șase milioane de lei vechi la o mână, se învățase la bani mulți, dar n-avea spor. Cheltuia tot pe femei și pe băutură. Mergea la discoteci, smulgea parul din gardul omului și bătea cu el terțul care se uita urât pe el. De ce făcea el așa? Era ca și cum se punea o ceață, era ca orbit de blițul aparatului de fotografiat, îmi explică, în cu totul alte cuvinte, dar cu aceeași idee. Dădea și la mașinuțe, la aparate de poker, fuma, i se declanșa nebunia. Și tot așa până când și-a pus această întrebare: “Ce-o fi, Doamne, cu viața asta mea?”. Și  a aflat el că la Drăgăneasa, lângă Câmpina, are loc o evanghelizare și a zis să meargă să vadă care e treaba. Pastorul Oprișan explică: acolo, la evanghelizări, se predică, și omul dacă vrea să se întoarcă la Domnul se întoarce: “Faci o declarație verbală, și gata”. Nu trebuie nimic special, păcatele trecute sunt deja răscumpărate de Iisus, cele viitoare vor fi mai puține dacă omul își deschide inima. E bine, de ce să nu te întorci? Numai că atunci când a vrut și Bebe să meargă la evanghelizare a făcut pană cu mașina. A luat-o ca pe un semn. Au ajuns până la urmă și când pastorul a întrebat: “Se întoarce cineva la Domnul în seara asta?” a simțit că vrea să se ducă înainte, să iasă acolo în față, dar parcă îl tot trăgea ceva înapoi. Ăla rău, Satana. Dar uite că a primit puterea și și-a predat viața în mâna lui Iisus: “E foarte frumos lângă Dumnezeu, mă duc și la pușcărie, dacă așa vrea El”.

Nicolae Iorga
Om la patruzeci de ani, de a început să-i albească părul. A făcut doi ani-jumate de pușcărie la sfârșitul anilor `90. A furat ceasul de la mâna unui băiat. 40.000 de lei a luat pe el când l-a vândut. Un nimic. Are la bază profesionala de sudori, orfan de mamă de la 14 ani, l-a călcat și un Aro de-a rămas fără jumătate de splină, necazuri multe. La 18 ani, cu ocazia majoratului, s-a căsătorit, a luat o fată de la București, din Drumul Taberei, a și locuit acolo, ca atare. Numai că fata asta îi făcea fel de fel, și la cum se comporta, spune Nicolae Iorga, trebuia să o bată, dar el n-o bătea, și ea a fugit cu o verișoară de-a ei, o vagaboandă din Urziceni, i-a luat și banii, i-a luat tot, l-a lăsat singur cu deznădejdea și alcoolul. I-a lăsat totuși și cel mai frumos bilet de adio din câte s-au scris: “Plec de la tine, nu te merit, tu ești bun, tu te duci în rai”. Și nici nu se pocăise încă! Ba dimpotrivă: consuma tot mai mult, fuma două pachete de țigări pe zi, a început să nu mai agreeze femeile, le ura, îi plăcea să se distreze, un fel de-a mai uita de nevasta care i-a fugit cu o vagaboandă din Urziceni. Apoi a făcut fapta cu ceasul. Procesul a durat, credea că autoritățile și uitaseră de el. Nu uitaseră. Dar atunci a cunoscut rușinea, îi era rușine să mai meargă pe drum, și s-a întrebat și el “Asta să fie viața?”. Între timp – sunt șaptesprezece ani de atunci – l-a cunoscut pe Domnul, așa că atunci când l-au trimis pe Rahova s-a dus fără să se plângă, a fost acolo mai fericit ca un om de lume. Când a ieșit, i-au zis gardienii: “Tu, Nicule, parcă nici n-ai făcut pușcărie!”. Se simțea ușor, de parcă ar fi putut să iasă spiritul lui printre gratii și să fie liber, se ruga mult și se hrănea cu cuvântul Domnului, nu cu pâine, cum stă scris și în Evanghelia după Matei. S-a recăsătorit. Are șase copii, toți au nume biblice. Și-a ridicat cu mâna lui o casă în care să încapă toți.  Își desface cămașa și ne arată pieptul – e plin de tăieturi. Înainte să se întoarcă la Domnul, când se îmbăta, și se îmbătea des, îi plăcea să se mutileze cu lama. Era viciul lui. E drept că, uneori, mai încerca să bage și cuțitul în alții. “Mi-e și rușine că v-am spus cine am fost, dar nu mi-e rușine să vă spun cum m-am schimbat, pentru slava Domnului”.

Răzvan
Are cincizeci de ani, e veteran, s-a întors târziu, în 2006. Opt ani și jumătate de pușcărie. Jumătate i-a făcut pentru tentativă de omor, a înfipt cuțitul într-un cetățean, dar i-au dat și scuza provocării. Se luaseră de la o gagică. A intrat în `89, a făcut Revoluția la închisoare, când a ieșit nu mai recunoștea nimic, alți bani, alte alea, buticuri, de s-a întrebat cu toată sinceritatea “Ce e, mă, nene aici, Las Vegas?”. Acasă bea, se bătea cu tătuțu, că și tătuțu bea, nu prea se plăceau. Și, cu anturajul, a mai căzut patru ani pentru un furt. Apoi, tătuțul a câștigat la Bingo, o Dacie. Și Răzvan a condus fără permis. Alte șase luni. Când a văzut el că prea se adună, și-a cumpărat cal și o căruță și a început să muncească. S-a îmbolnăvit, “odată m-am răcit!”, și dacă a văzut că s-a cumințit și e și bolnav a zis să meargă și la adunare. S-a tot gândit: “Chiar așa să fiu eu, cel mai nenorocit?”. De ce făcea el atâtea infracțiuni? Adevărul e că tot ce gândea rău răsfrângea asupra celorlalți, i se părea că toți îi vor răul pe care-l gândea el. O dăduse în paranoia. Dar de-acum, gata. “Domnul umblă numai cu binele”, și el binele acesta îl caută. Și spunând acestea, domnul Răzvan începe să plângă.

Valter
Are 28 de ani, e oacheș, dichisit. S-a pocăit acum patru ani, după ce dăduse de greu prin Portugalia, unde era la furat. L-au alergat polițiștii europeni, a sărit garduri și de trei metri, a scăpat mereu. Îi plăcea enorm să fure, și nu știe să fi fost caz până s-a pocăit să intre într-un magazin și să iasă de acolo gol, adică fără să fi băgat puțin mâna. Un pachet de gume de mestecat și tot lua. Avea treaba asta în el, n-avea stare. Acum șapte ani s-a însurat, i s-a născut băiatul și când fiul său era încă mic, la trei ani, au început să meargă împreună la furat. Scenă de roman clasic: dacă se întâmpla să îi placă băiatului o mașinuță, taică-su i-o lua. Îl punea pe cel mic să joace puțin teatru, să atragă vânzătoarea, și el fura. “Cu mâna mea băgam copilul la pușcărie!”, își dă seama acum. Atunci nu gândea așa. Niciodată n-a cunoscut regretul – că a furat din casele oamenilor, că le-a furat animalele, porcii, ba chiar și vițeii, că le-a luat banii de spital și de înmormântare, că și-a furat prietenii, “eram prieten cu tine, dar dacă puteam să te fur, te furam, n-aveam treabă”. Nu știa să separe binele de rău. Apoi, s-a întâmplat să vină la evanghelizare în Boldești-Scăeni, și când pastorul Oprișan i-a îndemnat să se lepede de Satana, și-a învins rușinea, în cel mai greu moment din viața lui, și a zis că da, se întoarce la Domnul. Nu știe de ce a făcut așa. A simțit o putere mai mare decât el. În seara aceea abia ce se întorsese de la furat. A fost ultima dată. Și totul s-a schimbat, nu se gândea înainte să-și dea copilul la școală, soția credea că îl amărăște pe băiat, cum să-l trezească din somn dimineața? Și Valter credea la fel, că asta e dat țiganului: să fure, să înșele, să nu facă școală, dar toate acestea au trecut.

Pastorul
Pastorul Viorel Oprișan e mulțumit: o sută de țigani din patru sute din țigănia asta s-au pocăit. El e printre primii care s-au întors la Domnul, sunt două decenii de atunci, soția l-a îndemnat, dar lui îi era aiurea să se ia după femeie, ce bărbat e el? Apoi a fost la adunare, a ascultat cuvântul Domnului și a înțeles despre ce e vorba, de la un instalator a înțeles. A început să predice și el, și-a dat seama că există, cum stă scris și în Ecleziastul, un timp pentru fiecare lucru, că se întâmplă câteodată să vezi o vrabie și să îl cunoști în ea pe Dumnezeu, că oricine ai fi tot te întrebi ce cauți tu pe lumea asta și că nu se poate să nu existe Creatorul, că doar “n-a luat unul un pumn de stele și le-a aruncat prin univers, așa, aiurea”. Îi iubește pe români, că românii l-au adus pe Dumnezeu țiganilor. Altfel, stăteau și acum doar cu vrăjitorii, cu ghiocul, cu superstiții. Are opt copii, fetele sale, ați aflat déjà, vor fi doctorițe. E bine. Se uită la pocăiții săi cu privirea împăcată a omului care știe că Domnul le ia păcătoșilor toate durerile și îi adoarme sub aripile fericirii.

“Când m-a dus pe circă, nu-mi dădea voie cu Biblia, și eu am refuzat să mănânc până nu mi-a dat Biblia. Înainte fugeau oamenii de mine când mă vedeau pe stradă, acuma, pocăit, stau la picioarele lui Iisus, liniștit”
Nicolae Iorga
țigan întors la Domnul


“La sfârșitul vieții, Dumnezeu te evaluează, dacă ai avut legătură cu El pe pământ. E ca la școală, ai trecut clasa, trebuie doar să vezi cât iei – cinci, șapte, zece. Cei care n-au avut relație, vor fi judecați, și asta e rău, e ca la pușcărie, aștepți să vezi ce încadrare ai – cinșpe ani, douăzeci, așa e”
Viorel Oprișan
pastor

 

Articol apărut și în cea mai mare revistă de cultură masculină a românilor de pretutindeni, FHM, în toamna anului 2013

18 COMENTARII

  1. Admirabilă povestirea evenimentelor din acele locuri. Lumina Evangheliei face mari minuni oriunde oamenii sunt disponibili puterii cuvântului lui Iisus Hristos.

  2. Mi-ați redat speranța, domnule reporter, că mai poate exista și presă decentă, care să se minuneze de un lucru bun, fără să îl ia în bășcălie.
    Apreciez și umorul fin. Felicitări!

  3. Initial am crezut ca, inregistrarile pe care le-ati facut vor sfarsii intr-un cos de hartii.Va felicit fiindca in primul rand ati stiut sa va apreciati propria munca,dar si pentru faptul ca ati stiut sa va indreptati spre frumos.In zilele noastre sunt doua feluri de ziaristi.Unii insufletiti de un spirit de musca, se indreapta spre tomberoane altii insufletiti de un spirit de albina, stiu sa caute in stratul cu flori.
    VA MULTUMIM!

Lasă un răspuns la Nicolae Geantă Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here