Nu mă vindecasem de Dulcele bar. De altfel, nici nu știu cum ar putea cineva să se vindece de frumusețea acestei cărți. J. R. Moehringer devenise, într-un dispreț de care nu mă feresc niciodată, în ierarhia personală, cel mai important scriitor contemporan de dincolo de Ocean. Și ce dacă suntem puțini capabili să susținem, cu argumente, o asemenea enormitate?

Trăiam încă în barul în care s-a desăvârșit J. R. când am aflat că a apărut în limba română noul său roman – Sutton. A fost publicat de Editura Pandora M și această ocolire de către marile noastre edituri a celui mai important scriitor contemporan de dincolo de Ocean mă încântă, accentuându-mi sentimentul că trăiesc magia unei secte.

Cei mai importanți esteți din limba română din ultima jumătate de secol deja anunțaseră, fie public, fie în șuete particulare, că se predau încântați în fața lui J. R. Moehringer. Pe cale de consecință, am așteptat Sutton-ul cu o nerăbdare de bun augur. Am devorat cele 455 de pagini în două nopți consecutive. Au fost cele mai frumoase nopți din iarna aceasta când s-a alungat soarele din lume.

Sutton e un roman despre cel mai prolific spărgător american de bănci, cu o carieră întinsă pe mai multe decenii. A început în Interbelic, iar ultima lovitură a dat-o dincoace de 1950.

Adevăratul Willie Sutton (1901-1980) a furat peste două milioane de dolari, și-a petrecut mai mult de jumătate din viața de adult în închisoare, de unde a evadat de trei ori. Era un cititor feroce. Fiind obsedat de timp, îi plăcea, desigur, Proust. Ziariștii au scris că s-a găsit opera lui Proust în camera sa, la ultima arestare. În căutarea timpului pierdut s-a epuizat apoi din librării, amănunt care nu-i scapă nici lui Ștefan Agopian, pe coperta a patra.

Willie Sutton a murit la aproape optzeci de ani – eliberat. N-a tras niciodată un foc de armă în corpul jafurilor. Era, așadar, un hoț cu față umană. Americanii, paradoxali cum îi știm, au făcut din acest tâlhar un erou. Pentru că Willie Sutton fura de la bănci și pentru că, atunci ca și acum, oamenii simțeau că băncile fură de la ei. Așadar, Willie Sutton, cumva, făcea dreptate. I se atribuie declarația că a jefuit băncile pentru că „acolo erau banii“. A negat că ar fi spus-o el, dar miturile n-au nevoie de confirmări.

J. R. Moehringer a mărturisit că a început să scrie cartea aceasta la ultima prăbușire în cascadă a sistemului bancar american, care a dus la actuala criză financiară și economică globală. L-a romanțat pe Willie Sutton; probabil că, dacă ar mai fi trăit să se vadă scris așa, acest irlandez născut în New York-ul celor săraci nu s-ar fi recunoscut. La J. R. Moehringer, oglinda cuvintelor arată un Willie Sutton romantic, îndrăgostit ca Marele Gatsby de o femeie pentru care, de altfel, ca noi toți, face tot ceea ce face.

J. R. Moehringer, la bază jurnalist, și încă unul de Pulitzer, și-a gândit cartea așa: acțiunea curge pe parcursul unei zile. E Crăciunul anului 1969 când Sutton a fost eliberat din închisoare, în urma semnăturii guvernatorului Rockefeller. Un ziar semnează un contract de exclusivitate pentru povestea spărgătorului de bănci. Un reporter și un fotograf, trimiși speciali ai gazetei, îl urmează pe Sutton în toate punctele de pe harta memoriei sale. Pe jumătate în prezent, pe jumătate în trecut, bătrânul tâlhar se retrăiește.

În oglinda cuvintelor lui J. R. Moehringer, Sutton e generos, are grijă de oamenii din viața sa – de acea curvă cu un singur braț care l-a inițiat în tainele sexului, de acele femei bătrâne care mor neștiute într-o colonie a săracilor și pe piepturile cărora lasă noaptea, îngerește, bani pentru înmormântare.

Sutton este, totodată, o călătorie prin New York, o permanentă declarație de dragoste pentru acest oraș căruia nu îi pasă de existența ta – și cum să nu iubești o asemenea nepăsare? E multă iubire pentru Brooklyn și pentru Statuia Libertății și pentru Manhattan, e mai puțină pentru Wall Street.

Sutton e un mare roman american, care nu egalează, însă, Dulcele Bar, care își propusese să fie doar o autobiografie. Nici n-ar avea cum – la perfecțiune nimeni nu ajunge de două ori.

Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 464 / 15. 12. 2014.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here