Credit foto: albedomedia.com

Cartea ‘Vremuri second-hand’ de Svetlana Aleksievici (traducere din rusă și note de Luana Schidu) a fost publicată la Editura Humanitas, în anul 2016.

Scumpă Svetlana Aleksievici, vă citesc de la București, din același răsărit, în această iarnă cumplită.  Am vizitat – în urmă cu nouă ani – Minsk-ul. Dumneavoastră trăiați pe-atunci în Exil. Arhiva unui ziar păstrează și notele mele de călătorie în țara dumneavoastră. Nu am a mă rușina cu ele, deși eram tânăr și, totuși, cumplit de melancolic.

Îl disprețuiam pe tovarășul Lenin, dar sursa fundamentală a disprețului meu era că îmi furase dreptul la utopie. Aveam puțin peste douăzeci de ani și nicio iluzie. Nu mai aveam nici măcar dreptul la naivitate. Cunoșteam secolul XX – chiar dacă din cărți. Studiam la trei facultăți, printre care și istoria, și nimic din ce învățam nu mă mulțumea. Dar măcar citeam enorm pe-atunci.

Chiar și așa, am privit către homo sovieticus fără furie, dar și fără milă. Și eu m-am născut într-o Republică Socialistă, iar vraja libertății m-a prins copil de șapte ani. N-am uitat începutul: lumea gri, uzinele mecanice, uniformele, sacoșele goale, cozile, cartelele, rația, colțul de pâine.

Locuiam pe o stradă care se numea Aleea Zorilor (minunat nume, nu-i așa?) și asistam la amurgul unei lumi. Dar mi-am trăit prima copilărie, adică singura libertate posibilă, în comunismul târziu. Poate că e de înțeles o oarecare melancolie.

Citesc Vremuri second-hand și tremur. Nu e doar frigul. Cunoașteți expresia sub imperiul unei emoții. E o expresie frumoasă. Mereu m-am gândit la ea cu drag, fiindcă dă un sens bun cuvântului imperiu, iar despre imperialism, îndeobște, am fost învățați să gândim răul.

Da, m-am lăsat sub imperiul unei emoții teribile citindu-vă, fiindcă am simțit că această carte este în lume nu doar ca să dea o mărturie, ci și pentru a face dreptate, atât cât se mai poate face dreptate pe lume.

Omul sovietic e privit aici, la noi, la București, cu un dispreț suveran. El este un rebut, el este un deșeu, dar el este – totodată – și sursa tuturor relelor noastre. Cunoașteți paradoxul, nu-l dezvolt. Atât mai am de spus: lumea în care trăim este marcată în continuare de visele sale spulberate, de fricile sale întreținute, de credința sa neabătută în propagandă. Suntem de aproape treizeci de ani liberi, așa ne-am învățat să spunem, deși știm bine că este o iluzie. Însă tot omul sovietic ne conduce, și de aceea nu e bine. Realitățile din lumea capitalului? Mofturi!

De aceea, cel mai mult în cartea dumneavoastră, care adună atâtea mărturii despre viața în comunism, cu tot ce a însemnat, fiindcă nici măcar comunismul nu poate fi aruncat cu totul la lada de gunoi a istoriei, fiindcă totul rămâne pe de-o parte și pe de altă parte, îmi place această onestitate intelectuală: ea nu îl condamnă pe homo sovieticus, ea caută să îl înțeleagă.

De la noi se privește cu groază către Moscova. Dar știm noi ce se discuta în bucătăriile moscovite? Știm noi cât și cum se citea în bibliotecile moscovite? Știm noi bancurile care se spuneau în șoaptă, întotdeauna în șoaptă? Știm noi convingereaei există și că ne ascultă? Știm noi cumplita dezmăgire când am aflat că dincolo nu era dreptatea, ci profitul?

Ar trebui să le știm. Căci nu altfel se întâmpla în România. Și uite că toți proletarii au ajuns până la urmă frați. Așa s-a supraviețuit în comunism, de pe Dâmbovița pe Volga. Și nu au existat doar lipsurile și teroarea. Utopia a fost cândva tânără și strălucitoare. Ea a sedus și a înregistrat victorii. A adus lumină acolo unde înainte era întuneric și a trimis omul în cosmos. Precum cunoaștem, pâinea a fost gratuită, iar costul mult prea mare.

Iar Vremuri second-hand e scrisă cu preocupare pentru cei de mâine (până și această grijă…). Știu ei ce a însemnat comunismul? Cine nu știe poate acum să înțeleagă, fie și puțin, citindu-vă această carte în care nu încetați să vă uluiți de câte poate duce, spera și dispera omul într-o viață.

Gulagul (e atâta sânge și atâta cruzime în istoria omului sovietic!, iar noi uităm mereu asta: că a fost o lume de călăi și de victime, dar și de complici), stalinismul, Hrușciov, nomenklatura, birocrația, Brejnev, Perestroika tovarășului Gorbaciov, prăbușirea Uniunii Sovietice, aruncarea intelectualilor într-o Siberie a deznădejdei, sărăcia atroce, rătăcirea – ca prin deșert – a cetățenilor muncitori, capitalismul sălbatic, îmbogățirea barbară, imensele nedreptăți care au apărut… Din montajul vocilor pe care le-ați auzit, tuturor le dați partea lor de dreptate. Aveți dreptate!

Și eatâta înțelepciune în această privire către istoria nu ca sumă de evenimente, ci ca devenire a unor suflete…

Și mai aflați, scumpă Svetlana Aleksievici, că emoția sub al cărei imperiu m-am aflat citindu-vă și-a aflat apogeul în vocea acelei femei obișnuite cu care se termină simfonia pe care ați orchestrat-o. O femeie obișnuită, care nu a trăit mai bine, după ce Uniunea Sovietică nu a mai fost, care poartă același palton sovietic, care nu s-a îngrijit de mersul istoriei mari, dar n-a uitat să privească înflorirea lialiacului.

La București, iarna, la fel ca la Minsk, nu se află liliac înflorit, dar asta nu mă va opri din a căuta o asemenea minune și din a aduna zile în supraviețuire, către o altă primăvară, când…

Cândva, pe adresa dumneavoastră din Minsk (mă bucur că, între timp, v-ați întors acasă și regret că tot într-o dictatură veți trăi) va sosi un buchet de liliac înflorit. Eu nu sunt Academia Suedeză și nu vă pot oferi un alt Nobel.

Să nu vă mire însă, să nu vă mire ziua aceea, și să mă iertați, căci va fi fost prea puțin…

Ziarul Metropolis, 4 decembrie 2016

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here