Scumpe domnule Saramago, vă scriu întrucât tocmai am citit, după o viață în care o așteptasem, fără să știu că tocmai pe ea o aștept, cartea “Intermitențele morții”. Sunt încredințat că ați aflat de admirația pe care v-o port, alături de alte milioane de oameni. Vă asigur că zvonurile despre această admirație nu sunt deloc nefondate. Așa este: sunt copleșit de cărțile dumneavoastră. Le citesc și le recitesc de un deceniu, de când v-am auzit prima dată numele și mi s-a părut că este cântat, nu rostit ca toate celelalte nume. Dați-mi voie să mă explic.

Sunt ziarist de presă scrisă, reporter, în cele din urmă, și nu mă rușinez cu meseria mea, toți trebuie să ne câștigăm din ceva zilele, nu-i așa? Știu că nu mă veți judeca prea dur pentru această întâmplare, nu sunteți dumneavoastră omul.

Și ce vreau să vă povestesc: demult, tare demult, am discutat îndelung cu un poet orb despre “Eseu despre orbire”. Nu îi plăcuse cartea dumneavoastră și mi-am notat critica sa: “O prostie!”. Era aspru la critică, vedeți bine, îi prefera pe orbii lui Sabato. Nu l-am combătut, nu sunt orb, nu sunt nici măcar poet, nu pot să știu ce a văzut el. Refuz comparațiile între scriitori. Nu le găsesc nicio noimă. Fiecare scriitor este acel scriitor.

Și scumpe domnule Saramago, vă scriu, abia acum, pentru că “Intermitențele morții” m-a tulburat, m-a tulburat cu adevărat. Îmbătrânesc și tot mai puține mai au forța de a mă tulbura. M-am gândit, chiar și eu, adeseori, la cum ar arăta lumea noastră dacă moartea și-ar suspenda activitatea. Mulți am făcut-o, ceea ce nu vă scade cu nimic din merit, ba dimpotrivă. Domnia voastră și numai domnia voastră ați fost capabil să creșteți din această idee o asemenea carte. Cine altcineva ar mai fi putut avea un asemenea acces la eseță și la parabolă?

Și, încă mai mult, scumpe domnule Saramago, vă pizmuiesc pentru această frază de început și de încheiere: “A doua zi nu a murit nimeni.” Asta nu mai e literatură, asta e magie. Tolstoi dacă ești, trebuie să admiți – aici – perfecțiunea care decurge dintr-o inspirație înaltă.

Scumpe domnule Saramago, am auzit de multe ori obiecții la scrisul dumneavoastră, dar am tăcut. Nu mă simt vinovat pentru tăcerea mea. Am auzit că polemizați excesiv și uneori pueril cu religia, că vă luați de guler cu Dumnezeu (deși nu credeți în existența lui Dumnezeu), că aveți standardele morale ba prea severe, ba prea relaxate. Nu pot să spun întocmai ca poetul orb – niște prostii! –, dar pot să spun că toate acestea sunt niște neînțelegeri. Nu este, firește, obligația unui autor să lămurească neînțelegerile cititorilor săi – fiecare carte ar trebui să se poată apăra singură. Voiam, totuși, să mă confesez: m-au întristat aceste neînțelegeri. Deși, dacă stăm să cugetăm mai adânc, ele arată tocmai că ați avut dreptate în considerațiile dumneavoastră despre natura umană. Omul chiar este așa cum l-ați descris.

Și mai vreau să vă spun, scumpe domnule Saramago, că mă înduioșează naivitatea dumneavoastră – naivitatea, da!, căci și inteligențele mari pot da naivități enorme – în chestiunea politică. Felul în care vă încredeți că guvernele caută, totuși, să rezolve probleme… pur și simplu mă dezarmează această credință! Vedeți dumneavoastră, noi, aici în Răsărit, suntem învățați să trăim în contra guvernelor noastre, care nu sunt alcătuite din simpli hoți și incompetenți, ca pretutindeni, ele sunt, mai ales, compuse din cetățeni cărora nu le pasă. Ideea că unui guvern aici, la noi, în Răsărit, i-ar păsa dacă moartea și-ar suspenda activitatea… Am râs, am râs temeinic de o asemenea ipoteză. Vă asigur, domnul meu, de tot dezinteresul guvernanților noștri.

Scumpe domnule Saramago, în definitiv voiam să vă spun că abia aștept să ne întâlnim. Aș vrea să discutăm preț de o eternitate despre moarte și alte câteva lucruri la fel de însemnate. V-aș rămâne îndatorat, dacă v-ați putea găsi răgazul…

Suplimentul de cultură, 19 septembrie 2016.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here