Torcatoarea-de-viseCartea Torcătoarea de vise de Patti Smith a fost tradusă din limba engleză de Iuliana Dumitru și a fost publicată la Editura Polirom în 2015.

 

Dragă Patti,

Sper să îmi îngădui să îţi spun astfel, chiar dacă ne despart treizeci şi şapte de ani şi multe alte amănunte, unele semnificative. Dragă Patti, dă-mi voie să fiu sincer, deci brutal – dumneata eşti o artistă care şi-a scris, şi-a cântat, şi-a desenat povestea, şi ai avut de partea dumitale istoria şi gloria şi nebunia şi anii ’70. Toate acestea au trecut.

Eu sunt un bărbat tânăr şi obosit, de dincoace de Cortina de Fier, în estul Europei, un fel de continent îndepărtat şi inutil. Îţi ascult, chiar acum, pe internet desigur, albumul Cai, îţi citesc Torcătoarea de vise şi mă revolt împotriva timpului prezent.

Cuvintele dumitale curg în toate direcţiile, ca şi cum – odată cu Patti Smith – s-ar fi spart un magnific baraj şi nimic nu va mai fi vreodată la fel. Scrii cum cânţi şi cum desenezi – incoerent şi revoltător, fără alt sistem şi fără altă rigoare decât inspiraţia.

Şi mă gândesc la dumneata, mă gândesc la dumneata în anul 1991, la jumătatea vieţii, cum locuiai la periferia Detroitului, după atâta jazz uşor şi marijuana şi punk psihedelic şi garage rock şi toate cumplitele iluzii în lupta cu realitatea. Mă gândesc la dumneata înainte să scrii Torcătoarea de vise, această carte care nu se poate povesti, scandaloasă în sublima ei încercare de a recupera trecutul şi viitorul, sub cupola înţelegerii exacte că nimic din toate acestea nici nu contează, ceea ce nu ne poate opri nici din activism şi nici din speranţe.

Mă gândesc la oamenii pe care i-ai cunoscut dumneata în viaţă, oameni capabili de întâlniri, în pas de dans, cu soarele la afințit. La asta mă gândesc, Patti Smith, la dumneata dormind mult dincolo de amiază, până când și negustorii ambulanţi ce serveau prânzul plecaseră deja. Mă gândesc la dumneata devorată de această grozavă idee că oamenii, toţi oamenii, ar putea totuşi să fie fraţi. Mă gândesc la poezia pe care ai risipit-o pe pământ – ştii tu oare cât de frumos e cerul care se întunecă, în timp ce bărcile nu erau decât nişte fărâme de lemn? Înţelegi sau îţi pasă? Te gândeşti şi dumneata la asta?

Mă gândesc la dumneata dorind să ajungi pictoriţă, ca şi cum pictura ar putea, cumva, să salveze toate aceste secunde care trec fără să ştim de ce, în timp ce pietroiul asta imens pe care ne-am întâmplat îşi continuă drumul prin univers fără să ştim nici măcar de ce a pornit la drum.

Chiar astăzi, o teorie nouă (deşi atât de veche!) îi tulbură pe oamenii de ştiinţă: află, dragă Patti, că e posibil să nu trăim în realitate, ci într-o banală simulare pe computere complicate, pe care nu le cunoaştem, o simulare a realităţii. Suntem în plin Matrix şi nimic din toate acestea, nimic nu e adevărat.

Iar eu sunt doar un vagabond, Patti Smith, un vagabond născut sau simulat mult prea târziu. Nu ştiu dacă ai putea să afli vreodată – sau dacă ţi-ar păsa dacă ai afla –, dar mă gândesc la dumneata scriind despre o Mimsey Farmer, drogată, zvârcolindu-se în rochiţa ei înflorată, căci urma să şi-o ia de la un grup de hipioţi, prăjiţi şi ei.

Iar Mimsey Farmer, draga de ea, a luat-o zadarnic de la hipioţii aceia, oamenii tot n-au căpătat puterea, în lume încă se face prea mult război şi prea puţină dragoste, bărbaţii şi femeile au tot decăzut – sunt, de acum, mai mult automate care produc bani pentru acționarii unor companii, pe care nici nu-i cunosc. Şi nu-i mai tulbură această realitate globală.

Şi ai pierdut, Patti Smith, demenţa nu mai la modă şi nici măcar capriciilor soarelui nu ne mai închinăm, trăim fragmentat, asta da, dar trăim o poveste tristă, în care toate capitolele au fost scrise deja de rataţi fără nici un talent.

Şi te urăsc, Patti Smith. Dumneata, dumneata, măcar, ai apucat să lupţi şi ai cunoscut libertatea, deci fericirea. Iar acum, acum e târziu, coboară toamna, bag cartea dumitale de buzunar în buzunar şi mă pierd în mulţime, înaintând ca la circ, pe o sârmă pe care doar eu o mai simt.

Dragă Patti, de fapt, voiam să îţi spun, mai ales, că, deşi nu ne-am văzut niciodată, îmi e foarte dor de tine şi aşa.

 

Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 534 / 12 septembrie 2016.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here