Romanul “Extraconjugal” a fost publicat la editura Polirom în 2017.
Dragă Mihai, am citit Extraconjugal, și așa cum știi deja, fiindcă ți-am spus-o de la obraz când ne-am întâlnit pe stradă, cred că e cea mai bună dintre cărțile tale de până acum. N-aș vrea să te întristeze această ierarhie, fiindcă ea nu înseamnă, până la urmă, nimic – e numai o părere. Sunt, totodată, destul de sigur, că ne vei da cărți încă mai bune decât aceasta. Uite, te profețesc.
Țin să îți fac și o confesiune: dacă nu era vorba despre dumneata nu cred că aș fi înaintat într-un roman care are totuși în centrul lui viața unei familii.
Mie îmi plac alte cărți: cele cu oameni singuri, cele cu dezrădăcinați, cu proscriși, cu fanatici, cu curve fără scăpare, cu clovni mereu pe drumuri, cu călători care nu ajung nicăieri, dar nici nu se întorc acasă, fiindcă acasă nu mai există, dacă a existat vreodată, cu oameni care au rupt definitiv cu trecutul. Cronicile de familie, afacerile de familie (cu atât mai mult dacă afacerile sunt intime), însă, nu.
Și mai e și fraza cu care deschizi, cu puterea unui nebun de alb: Ieri am aflat că mama are o boală cu transmitere sexuală. Așadar o să te mai și duci într-o zonă în care nu mi-a plăcut niciodată să ajung: în cutia neagră care rămâne după orice familie care se zdrobește de realitate. Ocolesc aceste teritorii și o fac, firește, strict din lașitate.
Dumneata, însă, ai avut curajul. Ai scris o carte foarte curajoasă, prietene. Iar ritmul ei este însăși ritmul vieții adevărate, ceea ce, nu-ți ascund, mă îngrozește. Sper, de aceea, că ai avut puterea unei ficțiuni care să semene foarte bine realității. Sper că ai inventat grosolan – am motivele mele pentru care trag această nădejde, și nu e locul aici să le dezvolt. Țin mai mult la dumneata ca om decât la cărțile dumitale, oricât de mari.
Știi ce mi-a plăcut? Experiența paternității din Extraconjugal. Nașterea lui Ve este cel mai frumos capitol despre nașterea unui om care s-a scris vreodată în literatura română pe care o cunosc.
Cunosc binișor viața într-un oraș mic, mai știu ce înseamnă dorința unei evadări. Orașul dumitale, T., este, de asemenea, cel mai frumos oraș mic pe care l-am citit vreodată în limba română. Ai scris grozav adolescența într-un asemenea loc! Așa e – e greu și să cumperi o cutie de prezervative de la farmaciste pe care le știai de când nu știai să mergi.
Robert Nicula, personajul dumitale, mai e cum mai e, însă ce personaj e Oana (ajungi să o visezi noaptea, chiar dacă nu mai ești tânăr)!
Dar – dintre toți – preferatul meu este Lone. De ce anume Lone nu-ți voi scrie, fiindcă sunt cuvinte pe care e mai bine să le auzi, nu să le citești.
Prietene, cartea dumitale mi-a lăsat câteva idei, deloc slabe, la care mă gândesc mult. Mă gândesc tot mai mult la adolescență ca la înmormântarea copiilor care am fost.
Și, mai ales, mă gândesc la lumea asta ca un puzzle, un puzzle care are însă resturi, piese care nu se potrivesc nicăieri. Poate că greșesc, dar cred că e chiar ideea dumitale de bază în Extraconjugal, dincolo de nostlagie și amantlâcuri, dincolo de cinism și dramolete. Resturile. Piesele nu lipsă, ci în plus.
Mihai, cartea dumitale are un loc și un timp și are oamenii acestui timp (Bărăganul și Marele Oraș, sfârșitul Partidului Unic și anii recenți). Până aici e literatură, și e bine că e așa.
Dar dumneata – râzând – cobori până în subteranele omului și scoți de acolo inima lui neagră și ne-o arunci pe masă, nu ca o palmă, dar nici ca pe o concluzie. Iar asta nu mai e literatură. E altceva, mai mult decât literatura, mai mult decât filosofia (Robert Nicula al dumitale e, totuși, mai ales filosof).
Mă tem, de aceea, că, plecând atât de departe, ai descoperit un continent nou, dacă nu o planetă nouă, și că va mai dura multă vreme până vom afla unde, de fapt, ai ajuns.
Acest articol a fost publicat în Suplimentul de Cultură (26 iunie 2017)
